O NOAPTE
ÎNSTELATĂ CU ADRIAN BOTEZ
Un titlu neobişnuit pentru un volum de poezie: „ În contra demenţei de astăzi în cultura română”, puţin şocant, dar angajat. Volumul este semnat de
Adrian Botez şi a fost trimis spre bibliotecă
de Editura „ PROPLUMB „ – Bacău,
2008.
De obicei astfel de titluri au menirea să pună în lumină un anumit program,
o anumită doctrină pe care autorul o lasă să se întrevadă când mulţumeşte
sponsorului unic, Sfinţia Sa, preot Dodică Fusariu şi prin faptul că tot
autorul trimite la un sens mai profund (
… şi, deci, tot întru sonetismul cruciat … ),
sonetul care arde prin cântec rău de contemporan din lume .
Senzaţia este de luptă, o luptă spirituală care consumă scriitorul şi care
îl purifică în acelaşi timp. Scrisul îl eliberează pe Adrian Botez până la un
punct, dar din alt unghi privindu-şi sonetele, mesajul lor, îi întăresc
convingerile până la epuizare şi îl marchează. E o luptă din care nu poate ieşi
iar, pe de altă parte, caută odihna versului, somnul acela eliberator de păcate,
de erori, de ticăloşia lumii în pădurea de irişi a versului.
Cartea are o anumită regie internă, autorul sugerează direcţia spirituală
pentru cititor şi pentru iubitorul de spirit pur, are mai multe părţi: Prolog I, Prolog II, apoi Sonete pe gânduri cinice, Sonete presimţind
paradisul, Sonetele somnului deştept, Sonetele celor fără somn. Ideologia
se vede şi ia locul poemului scris în unele locuri, autorul în disperare
forţează nota încercând să strige în cetate, pentru că vede, pentru că îl doare.
Uneori exagerează, alteori este lucid, apoi dă drumul versului pentru că
sonetul este poezie, dar totul
îndrumă spre refuzul mizeriei din cultură. Pare că artistul român a cedat modei
capitalismului deşănţat în ciuda unei tradiţii echilibrate şi asta îl epuizează
pe autor. Metaforele sunt relevante, totul are un început, e realitatea
mizeriei înalte, a elitelor care au uitat de unde vin şi încotro merg.
Somnul pare metoda de ieşire din vers, e somnul deştept în care au loc
revelaţii, e şi lipsa de somn, e şi beţia spiritului la întâlnirea cu netimpul,
e noaptea înstelată care aduce puritate celui care priveşte infinitul.
Sunt gânduri cinice în sonet, gânduri despre realitatea culturii care s-a
eliberat de morala religioasă pentru a se afunda în morala vip-ului de
conjunctură, a vip-ului care face orice pentru a ieşi în evidenţă, inclusiv
a-şi pierde identitatea. Refuzul moralei duhovniceşti la intelectual îl macină
pe Adrian Botez, mizeria celor care au capacitatea de a se apropia de adevăr,
nu o fac, refuză se aventurează în refuz cu lăcomia păcătosului.
„ S-a-asfixiat icoana în dezmăţat
deochi / Delirul de bacante a năruit biserici / Din dosul de găvane creşti sex
în loc de ochi / … „ - Mocirla de hârtie a crescut peste măsură, veacuri de
demenţă au afectat lumea, indivizi obscuri care se decorează, snobii de azi şi
de ieri, un val care afectează cultura, un cutremur al demenţei, subliniază
Adrian Botez.
În ciclul sonetelor de gânduri în ruină, înţelegem că Dumnezeu a uitat de
noi, tigru e pregătit să sară asupra spiritului curat, iar mâna care a scris va
putrezi, înfrânt de viaţă, refuzul înfrângerilor de tot felul, umilinţa în faţa
morţii şi a lumii, pentru că, în final analfabeţii moralei explodează în
creierul omului, hidoşi, monştri unei descoperiri în noaptea curată a lumii …
Poetul exclamă: Nu am avut timp să
fiu tânăr, un înger târziu a furat din viaţa sa, ceva s-a rupt definitiv în
eul său …
Dar e paradisul aproape, sonetul ca o fiinţă vie materializată în vers
simte paradisul, o liturghie nesfârşită descântă o privighetoare, viaţa e aici,
sub semnul inorogului, iar irişi şoptesc a seară …iar mai sus de brazi un corb
îşi caută cuibul …
Lumea pare că se echilibrează în prezenţa lui Hristos:
„ Sfântului Duh – poruncă să rămâie ?
/ Iar în zenitul sângelui – sihastru / Cenuşă de Poet – ori astru …/ , iar
prezenţa lui Dumnezeu dă pace şi linişte, pentru că Divinul primeşte pe cei
care ştiu să-l caute în vizită, e treapta pe care unii o refuză, dar poetul
şi-o doreşte, face pasul spiritual …
„ Pornind din cel de mai jos spre Cel
de Sus / Jertfind sudori şi sânge – răstigniri, / Treptat – Îl simţi pe fratele
Iisus // Îl simţi cum umărul ţi-l saltă către firi / Şi moartea ţi-o preschimbă
în nuntiri / … Acolo sus – tu întru El – rămâneţi Miri / „
Poetul caută mângâierea într-o altfel de stare, într-un alt fel de loc, mai
înalt, e un alin stelar pe rănile din
munţi, apa care ispiteşte misterele, un argint de îngeri care mijloceşte
vântul, adieri din palma lui Iisus.
În spatele sonetelor se zăreşte o boală fizică şi una spirituală, o boală a
vremurilor de astăzi, a suferinţei, o
suferinţă depăşită doar de suferinţa lui Hristos …
Sonetele somnului deştept sugerează efortul de a fugi de Piaza Rea şi a
căută Binele: „ Duh lihnit de lin lumină
/ Dă de veste ca să vină / Înger pitit în sulfină / Viaţa să mi-o ştiu tot crină „ …
În somnul acesta poetul simte prezenţa divină, o minte deschisă spre
minune, spre curăţie, o miere de lumină peste răni, un extaz, sau extaze …cu
visteria plină a flori de tei.
În ultimul ciclu, în loc de epilog, sonetele celor fără de somn, dau frâu
liber unei beţii spirituale, cântul privighetoarei şi a poetului, eroi ai
culturii care au rezistat vremii în care au scris: Pierre Griongoire sau
Camoens, personajul atins de vers, de cântec,
risipitor de versuri şi parale, când din umeri cresc aripi, Villon - Cerşetor,
rămas în picioare în faţa lumii, îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu, singurul
care ştie cu adevărat preţul, sau costul vieţii de artist, plata care o dă cel
care cântă şi se vrea Mire … poet al sonetelor care prefac mizeria în fântână
…, metamorfoză necesară pentru cel care se simte rege în creaţia sa, eliberat
de somnul eliberator al omului limitat, obosit de boală şi de boli …
Sonetele sunt acide, versul strâns în rigoarea modelului medieval,
sticleşte, are o temperatură nefirească, cuvinte grele, dar venind din
realitate şi versuri limpezi, totul argintat de cultura adevărată a lumii,
metaforele care au zguduit veacul pentru a da putere celor care ştiu lecţia,
sunt soluţii pentru aceste scrieri.
Volumul are pe copertă acel tablou mirific a lui Van Gogh, Noapte înstelată, acea noapte care
cheamă la somn şi nesomn la ură şi eliberare, la vârtejul de stele în care se
simte Mâna lui Dumnezeu la lucru, o noapte când taina este descoperită, pământul se leagă de cer, pomii ard cu
flacără verde, stele sunt mai mari ca de obicei, dealurile ating lumi neştiute,
iar pe turla bisericii se sprijină totul, ca să nu se prăbuşească …
Poate că autorul ar trebui să-şi cenzureze sentimentul de ură pentru
mizeria din cultură, bazat pe ideea din scriptură că mult mai greu e să te
păzeşti pe tine, decât să păzeşti o cetate, dar poate că noaptea înstelată
relevă arhetipului pur al omului:
„ Sărmane Pierre Gringoire – tu eşti
/ Profetul / Trufii spărgând şi călărind pe vise … / Faci semne din văzduh –
căci eşti Poetul / „
Cu acest Poet se identifică
Adrian Botez, o beţie a atingerii luminii în noaptea înstelată …
Constantin Stancu
*Foto: Prof.dr. Adrian Botez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu