Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România: Comunicat privitor la cărțile publicate în anul 2017. Termen: 15.11.2018

Dumitru Hurubă: A.E. Baconsky, panorama poeziei (Serial) „Prin urmare şi pentru clară ţinere de minte, Anatol E. Baconsky, după părerea mea, şi nu numai, a fost o personalitate în care şi-au unit forţele, în egală măsură, eseistul, poetul, prozatorul, publicistul, teoreticianul literar şi unul dintre cei mai importanţi traducători români de orientare modernistă, ordine de idei în care, am putea spune că el îşi domină contemporanii, proletcultişti sau nu”

DUMITRU HURUBĂ

Să ne mai (re)amintim de…

A.E.BACONSKY

Moto:

„…Lăsaţi nebunii

să umble singuri căutând o lume

mai albă pentru moartea lor, lăsaţ-i

nepedepsiţi şi liberi: fiecare

cu masca lui întâmpinând la ţărmuri

Apusul Magic, fiecare-n iarnă

strigându-şi falsul nume

                în timp ce rugineşte

pe vechi blazoane, cel adevărat.”

(În golul dintre făpturi, din vol. Fluxul memoriei, 1987. pp. 1990-1991

 

(Continuare)

 

Şi, totuşi, lucrurile sunt mai complicate, iar situaţia, în ansamblul ei, este cu mult mai complexă decât în cazul multor alţi scriitori, tocmai pentru că Baconsky, doi ani mai târziu, prin publicarea volumului de poezii Fluxul memoriei (1957) a făcut o demonstraţie de forţă spre un modernism, drept că încă în stare incipientă. Această schimbare, inteligent gândită, dar şi ca o consecinţă a unui raţionament perfect mulat pe capacitatea sa de creator, a dus, mai târziu, la o răsturnare a situaţiei, spre întristarea defăimătorilor… Mai ales după ’89, încercările de distrugere a memoriei lui Baconsky, nu doar că s-au accentuat, dar au luat şi amploare. Astfel, ziarul Cotidianul din 20 octombrie 2010 publică fragmente dintr-un interviu realizat de Ion Vianu cu I.D.Sirbu, preluate din „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, cu scuza-precizare: „Am primit pe adresa redacţiei următorul text pe care îl publicăm ca o completare a poeziilor lui A.E. Baconsky. Ce poamă a fost A.E. Baconsky? (evident, referirea se face la poeziile proletcultiste, n.m. D.H.). Iar, ca să nu existe nici un dubiu, titlul din ziarul Cotidianul sună astfel: „A.E. Baconsky: un pupincurist sovietic a produs un ortodox filo-american. Şi, mai nou, creştin-democrat!”

N.B. Interviu apărut în volumul „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, ediţia a doua, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova,  1996, sub îngrijirea lui Toma Velici și a Elenei Ungureanu.

Revenind la ale noastre:

A.E.Baconsky, pentru că la el mă refer în sensul celor afirmate mai înainte, dar şi în cele ce urmează, a fost, fără îndoială, una dintre figurile, dacă nu importante, cel puţin interesante, ale proletcultismului de la noi, care s-a manifestat mai pregnant în prima parte a obsedantului deceniu. Urmând această idee, părerile n-au fost, totuşi, în totalitate nici pro nici contra până în anul de graţie 1989 când au luat fiinţă şi au început să acţioneze, singuri sau în grup, detractorii… Aşadar, este cât se poate de evident că, parcurgând măcar prima parte a creaţiei sale începând cu volumul Poezii (1950), creaţia baconskyană, deseori puternic tributară ideologiei comuniste şi chiar bolşevice, a fost cea care l-a proiectat pe autor între „elitele” producătorilor de literatură de comandă social-politică. Aceasta, dacă ţinem seama de afirmaţiile unor… părerologi de profesie… Pe de-o parte. Pe de altă parte, ar fi o greşeală impardonabilă ca el să fie fixat, prin reducere la absurd, în aceeaşi perioadă istorico-literară ca… vecin şi coleg de generaţie cu, de exemplu, A.Toma, Dan Deşliu, Eugen Frunză, Victor Tulbure, Maria Banuş ş.a.,ş.a. Oricum personalitatea lui ar face faţă valului cu putere de adevărat tsunami care tăvăleşte prin noroiul calomniei memorii ale literaturii naţionale… În acest sens, cazurile de specialişti  în defăimare literară nu sunt rare nici puţine.

Şi, cu aceasta, am intrat în subiectul acestui text, respectiv, o încercare, mai mult sentimentală, de sinteză a vieţii şi activităţii lui A.E.Baconsky, pe scurt: micro biobibliografia unuia dintre cei mai importanţi scriitori români de după al doilea război mondial. Prin urmare şi pentru clară ţinere de minte, Anatol E. Baconsky, după părerea mea, şi nu numai, a fost o personalitate în care şi-au unit forţele, în egală măsură, eseistul, poetul, prozatorul, publicistul, teoreticianul literar şi unul dintre cei mai importanţi traducători români de orientare modernistă, ordine de idei în care, am putea spune că el îşi domină contemporanii, proletcultişti sau nu. Ca amănunt, poate nu lipsit de importanţă, cu unele mici excepţii, el a publicat semnând doar cu numele A. E. Baconsky, fapt care demonstrează o dată în plus responsabilitatea faţă de actul creaţiei – dacă mai era nevoie….

…Născut la 16 iunie 1925,  în satul reşedinţă de comună Cofa (Corovca, Korovka), raionul Chelmenți, Judeţul Hotin, A.E.Baconsky a decedat la cutremurul din 4 marie 1977, la Bucureşti. A fost fiul mai mare al lui Eftimie Baconsky, preot ortodox bucovinean, şi al Liubei fostă Marian. Inițiala E. din numele său provine de la prenumele tatălui, Eftimie, după obicei rusesc. A.E.B. A fost fratele criticului și istoricului literar Leon Baconsky, cadru didactic la Universitatea din Cluj şi, respectiv, tatăl diplomatului, scriitorului şi politicianului Teodor Baconschi. Copilăria şi-o petrece în satul natal, precum şi în localitatea Dreptcăuţi, pe malul râului Prut, aproape de Miorcanii lui Ion Pilat, unde şi urmează cursurile şcolii primare, după care îşi continuă studiile gimnaziale (de 7 clase) la Liceul „Alecu Russo” din Chişinău. De reţinut că, încă elev fiind, în clasa a şasea, în luna septembrie 1942,  Baconsky „debutează” cu poezii în revista Liceului Mugurel (1942). Doi ani mai târziu, în luna mai 1944, familia scriitorului, refugiindu-se în România, se stabileşte în satul Feleştii de Jos, comuna Tomşani, viitorul județ Vâlcea, iar Anatol este înscris la Liceul „Al. Lahovary” din Râmnicu Vâlcea unde, în septembrie 1944, îl aflăm ca elev în clasa a VIII-a. În timpul studiilor este remarcat ca având aptitudini la desen şi, mai ales, la limbi străine (prioritar franceză şi italiană), fapt dovedit cu prisosinţă mai târziu prin traducerile masive din lirica universală, texte care vor intra în alcătuirea volumului-unicat în literatura română, chiar şi ca număr de pagini – aproape o mie: Panorama poeziei universale contemporane, Editura: Albatros, 1972, având, deci, nu mai puţin de 912 pagini… Absolvind studiile liceale, în anul 1945, îşi susţine examenul de bacalaureat în luna iulie, iar în luna octombrie se înscrie şi devine student la Facultatea de Drept din Cluj, o lună mai târziu, în publicaţia „Tribuna nouă” nr. 18,  îi apare eseul intitulat, semnificativ, aş zice pentru omul de cultură de mai târziu, Socialul şi geneza artei. Însă, preocuparea să zicem predilectă a lui Baconsky încă din acea perioadă (ne aflăm încă în anul 1945) era aceea de traducător, numai aşa putându-se explica, logic, tălmăciri din autori precum José Maria de Heredia, Alexandr Sergheevici Puskin, Mihail Lermontov ş.a., apărute în ziarul „Democratul” din Carei, unde Baconsky se numără şi printre autorii cuprinşi în „Antologia primăverii”, editată în respectivul oraş în luna martie, 1947. De notat că poeziile sale din „Antologie…” – „Necunoscutul câine Pierrot“ şi „Poem pentru o cameră“ – considerate de sorginte suprarealistă, s-au „bucurat” apoi de critica ironico-acidă a Ninei Cassian în „Revista literară” nr. 13 din mai 1947, săptămânal de poezie, proză şi critică avându-l redactor-şef pe M.R.Paraschivescu… „Numai în cinci strofe dă preţioase informaţii despre necunoscutul lui câine Pierrot“, clarifică lucrurile poeta. De asemenea, Baconsky se numără printre colaboratorii revistei Provincia, editată la Turnu Severin (25 decembrie 1944 – mai 1947), împreună cu Ion Potopin, Ion Apostol Popescu, Victor Papillian, Emil Manu, V. Voiculescu, Al. Dima ş.a.

Cu toate-acestea, tânărul poet nu pare complexat şi continuă să scrie şi să publice poezii, de exemplu în nr.2 din 1947, al revistei „Prietenii artei“ (din acelaşi oraş Carei), păstrând aceeaşi notă discordantă de modernism în totală contradicţie cu „normele” realismului socialist şi ale proletcultismului incipient. Normal şi evident, poemele sale fac, imediat, obiectul atacurilor lui M. R. Paraschivescu şi Ov. S. Crohmălniceanu în „Revista literară” editată la Bucureşti, creaţii considerate, nici mai mult nici mai puţin decât un fel de mofturi literare care nu aveau nimic de-a face cu valoarea literară a vremii. De notat şi că, în noiembrie 1947, Baconsky începe colaborarea la ziarul „Lupta Ardealului“ în al cărui nr. 372 îi apare articolul intitulat „Omul in literatura sovietică“, iar trei luni mai târziu, în nr. 7 din februarie 1948, publică un material-eseu despre poeţii ruşi Puşkin şi Maiakovski cu semnătură proprie. Dacă mai era nevoie de manifestările sale… stângiste!

Înainte de a traversa aceste luări de poziţie impregnate consistent cu ideatică proletcultistă, însă considerate de exegeţi corecţi în a evidenţia ca fiind drept „analize la comandă politică”, este util, cred, să mai reamintim de 1957 ca fiind anul de cotitură în creaţia lirică baconskyană. Pentru susţinerea afirmaţiei, voi aminti aici volumele de versuri Fluxul memoriei şi Dincolo de iarnă (ambele cu apariţii în 1957), amândouă înscriindu-se în circuitul modernist, încă în stadiu de incipienţă la noi. În acest moment, să nu exclami: cum-cum, vorbim despre proletcultistul Baconsky, etichetă pe care i-o aplică denigratorii cu o consecvenţă demnă de cauze mai bune? În paranteză fie spus şi obiectiv vorbind, perioada de creaţie 1950 – 1956, este una marcată de tarele ideologiei marxist-leniniste şi materialist-dialectice, însă nu într-atât încât să predomine, cel puţin în cazul despre care e discuţia. Nici pomeneală, fiindcă ar însemna să acceptăm o trecere brutală la un proletcultism acut şi la modă, este adevărat, din volumele: Poezii,  1950; Copiii din Valea Arieșului, 1951; Cântece de zi și noapte, 1954 (Premiul de Stat clasa a III-a (poezie), „impresii lirice de călătorie din ţară şi străinătate (îndeosebi în ciclurile Poeme şi Ciclu bulgar). Un loc aparte în structura vol. îl deţine ciclul Copiii din Valea Arieşului (partea I – II”; Două poeme, 1956; Dincolo de iarnă, 1957, ultimul „din serie” cu reminiscenţe limpezi de stirpe proletcultistă… În consecinţă şi explicabil, reconsideratorii şi detractorii lui Baconsky au la îndemână suficientă materie primă pentru aprovizionarea „cruciadelor” antibaconskyene… 

Dumitru Hurubă

(va continua)

Memoria: Ionel Amăriuței și poezia stărilor - „trăieşte această dimineaţă cu toată bucuria şi cu toată deznădejdea, ca şi cum ar fi ultima”…

ALB PE ALB

Ionel Amăriuţei îşi lasă mărturia literară şi nu numai atât, prin volumul SILABE promovat cu generozitate de Editura Călăuza v.b. – Deva, 2005. Poetul, poate unul însemnat, dar discret, scăpat de sub lupa vremii, dar nu şi de sub Mâna Bună a lui Dumnezeu, şi-a adunat poemele scrise peste timpuri într-un buchet pe care îl vrea veşnic. Credem că a reuşit pentru că Ionel Amăriuţei şi-a trăit poezia, cu modestie, cu demnitate, cu multă speranţă. Pentru autor poezia a însemnat un loc al purităţii, un loc unde s-a regăsit indiferent de vremuri, de oameni, de iubite, de eşecuri, de morţile necesare de peste căderi.

Multe din poeme au fost scrise în perioadele de tristeţe ale poetului, dar ele rămân pentru că au ceva inefabil, au curajul de rezista.

Mărturia de la începutul volumului este una de suflet, este sinceră, un poem de peste poem, o spovedanie în public, fără regrete, poezia va dăinui, o smerenie curată…

Poetul a trăit multă vreme în judeţul Hunedoara, la Călan, la Haţeg, la Deva deşi are ca loc de naştere Panciu, la celălalt capăt de ţară şi de imn, s-a înconjurat de poezie, de tablouri, de obiecte vechi purtând în ele sângele vremurilor şi praful păcatului uman, a strâns cuvinte, culori, sunete, idei, lacrimi pe care crede că le va vinde la judecata de apoi. Puritatea i-a fost arma sa de apărare, s-a îmbrăcat cu voinţă peste trupul muritor cu zale de rouă, sperând să reziste, a fost un cavaler rătăcitor prin vremuri deşi avea zile, ani, clipe de reverie în  garsoniera sa, retras din valuri, pentru a putea merge pe ele, invizibil, visător, purtând în inimă dragostea celui care speră. A fost înţeles superficial de unii, iar alţii i-au reţinut versurile sau cântecele sale, nu le-au uitat…

Deşi pare rătăcit din alte vremuri, deşi spera să fi trăit într-un castel, înconjurat de prieteni şi femei care să-l iubească a trăit în castelul poemului, înconjurat de cuvinte. A rezistat şi asta dă valoare poeziei sale. El strigă peste veac, gasul său este unul al poetului care ar vrea să plângă dar nu poate, se vrea evadat din limitarea timpului propriu biologic şi ideatic, dar ţipătul său este al păsării care îşi cheamă umbra:

„Hai să fugim din veacul acesta barbar, să plecăm într-o altă lume mai bună, mai dreaptă, undeva într-o utopie să cerem azil…”.

Poetul se vede o umbră în acest timp, lumina este tot mai palidă în castelul său de cuvinte, caleaşca aşteaptă mirele, câmpia aleargă. Lumea poetului deşi aparent statică, se mişcă între inimi, între idei cu putere, are viaţa secretă a cavalerului îmbrăcat în cămaşa de brume…

Simbolul rezistenţei sale este o sabie de Toledo, mărturia unor bătălii pierdute în urma cărora poetul trăia, îşi trăia tristeţile, vede istoria risipită pe masa din garsoniera sa printre întrebări rămase fără răspuns, o imagine a omului pierdut în propria viaţă, cu atlasul pe genunchi, căutând ieşirea, iar ieşirea era prin poezie …

Poezia era însă lucrul cel mai efemer, precum rarele clipe de dragoste din care facem semne de hotar, poemul este lichid, curge printre degetele poetului, este un  animal mineral care nu-şi găseşte locul...

Deşi în căutarea frumosului, cântând frumosul, deşi poet, Ionel Amăriuţei a lucrat în iad, într-o cetate în care se producea cocsul, cu pielea murdară de fumul istoriei şi inima curată a trecut prin poem pe jos, cu simplitate şi bucurie.

Într-un efort liric şi pur, el aduce un elogiu limbii române în care s-a născut şi în care a trăit.

Istoria stă, poemul se mişcă …

„Doamne, cât de măreţ te arăţi printre mestecenii ninşi… Chipul tău nu-i cel ştiut de învinşi. Eşti unul din fulgii de nea ce pluteşte sfios prin imperiul tău îngheţat învăţându-i pe ceilalţi cum să cadă frumos”.  

Poemul acesta defineşte starea poetului, a revelaţiei care curge sfios prin inima sa. Numai cineva care a trăit in iad putea să picteze în cuvinte un tablou alb  pe alb: o ninsoare printre mesteceni, în aşteptarea lui Dumnezeu...   

Dincolo de cuvinte este o estetică a morţii:

„trăieşte această dimineaţă cu toată bucuria şi cu toată deznădejdea, ca şi cum ar fi ultima”…

Am fost trezit de ninsorile veacului şi scriu aceste puţine cuvinte pentru poezie şi pentru cei care o iubesc într-o dimineaţă şi mă întreb dacă este prima sau ultima…

Poezia lui Ionel Amăriuţei este una inundată de o muzică secretă, un sunet discret străbate poemele, este glasul care face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Homer aşteaptă mereu ca Troia să renască din ochii săi albaştri… Este imaginea poetului orb care lasă semne în istorie şi care pune o mască de aur din alt veac pe chipul acestui secol în care cad imperii…

Deşi tonul întregii opere a lui I. AMAR, cum îi place să semneze fiecare poem, cu un fel de sigiliu pe care numai cavalerii îl mai folosesc, este unul melancolic şi retras, poate trist, elementele scrierilor sale sunt foarte optimiste: dragostea, o dimineaţă în care se naşte poemul, o floare, ornicul bătrân, care ţine pasul cu lumea, toamna la Panciu, mesteacănul, ziua obişnuită a omului copleşit de lumină, hărţile unui ţinut care vine prin anotimp, marea în septembrie, istorii secrete pline de romantism… Dincolo de acestea la capătul cuvântului revelaţia supremă: Dumnezeu este chiar în fulgul de nea… Dar, ca un fel de deviere în univers, poetul este atent la fundalul gri al tabloului, poate tot mai închis la culoare, îi scapă tema uneori, pentru că  fundalul sunt relaţiile umane, tot mai metalice, mai reci, mai risipite peste umerii oamenilor…

O ultimă poveste de iubire:

 „strigătul meu te caută cu cele o mie de simţuri ale sale, aidoma orbului, scormonind contorsiunile memoriei, ştiind dinainte că nu te va găsi, pentru că nu exişti decât în închipuirea celui ce ştie pe de rost durerile ce vin”.

Constantin Stancu

Anișoara-Violeta Cîra: RELISMUL SIMBOLIC. Estetica și proza Mirelei-Ioana Dorcescu, Timișoara. Editura Mirton, 2018

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 28 octombrie 2018, de la ora 19.00, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Mugur Grosu, Grigore Șoitu și Yigru Zeltil

Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, duminică, 28 octombrie 2018, de la ora 19.00, în localul-librărie Tramvaiul 26 (strada Cercului nr. 6, sect. 2, București), la întâlnirea cu poeții Mugur Grosu, Grigore Șoitu și Yigru Zeltil. În cadrul întâlnirii va fi prezentat volumul „După-amiaza unui câine” (Editura Paralela 45, 2018) de Grigore Șoitu.

Mugur Grosu (n. 1973, Constanța) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți condus de Marin Mincu și al Asociației ASALT. Poet, publicist, grafician și activist, fost redactor al revistei „Tomis”, Grosu a debutat cu volumul de poezie „Haltera cu zurgălăi” (2001), urmat de un volum de publicistică, „Măcelărie” (2006), trei volume-experiment: „sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii” (2006), „press / troleul 43 s-a spânzurat cu cordonul de la capot” (2007), „Status” (2013) și volumul recapitulativ „Grossomodo” (2011). Prezent în douăzeci de volume colective și antologii.
Grigore Șoitu (n. 1972, Constanța) a fost membru fondator al Cenaclului de Marți condus de Marin Mincu și al Asociației ASALT. Debutează cu volumul de poezie „Anticulinare” (1996), urmat de „Addenda” (2002), „Spam” (2007), „Poeme de stânga” (2011) și „După-amiaza unui câine” (2018). A mai publicat o carte pentru copii, „Melcoveste, o poveste și nu prea” (2015) și a editat antologia de poezie a grupului de la Constanța, „Poemarți” (2014).
Yigru Zeltil (n. 1992, Constanța) a publicat, după câteva cărți în regie proprie sau apărute online între 2008 și 2012, volumele de poezie „Cacao” (2012) și „ulei de palmier” (2017).

Moderator: Claudiu Komartin

Ioan Evu: În turla cerului... Poezia și cântecul sub ninsori

Ninsori la Clopotiva

Dar astea nu‐s ninsori iubito

sunt lacrimi plânse de poet

bat clopote la Clopotiva

în turla cerului încet.

Ding‐dong auzi‐le cum sună

prin noaptea veacului de fier

m‐aş cățăra până la ele

pe dalbe funii de eter.

M‐aş tot sui şi m‐aş tot duce

au lume scoasă la mezat

mi‐aş da cămaşa pe tarabă

pentru un fulg imaculat.

M‐aş tot sui şi m‐aş tot pierde

lume fardată cu monezi

pe‐un fulg m‐aş vinde într‐o piață

la traficanții de zăpezi.

Dar astea nu‐s ninsori iubito

sunt lebede murind încet

bat clopote la Clopotiva

trase în taină de‐un poet.

Ioan Evu 




PREMIUL OPERA OMNIA LUI IOAN EVU
24 OCTOMBRIE 2018