FĂRĂ DE SCRIBUL-POET-CU-REVELAŢIE, NU EXISTĂ MÂNTUIRE:
„ETEMENANKI (Ultima
săptămână)”, de CONSTANTIN STANCU
A apărut un nou volum al lui CONSTANTIN STANCU: “ETEMENANKI (Ultima săptămână)”, Editura CronoLogia, 2014. Adică, Poetul CONSTANTIN STANCU s-a „culcuşit”
(cu tot cu gândurile, cuvintele şi scepticismele sale extrem de precise!)
într-o nouă viaţă, dintr-un nou univers.
CONSTANTIN STANCU
s-a născut (ca Poet) deja matur. Deci, în cazul lui, nu poate fi vorba de „etapele
creaţei autorului” şi despre alte şabloane de exprimare stângace,
asemenea celui de mai sus. La CONSTANTIN
STANCU se poate vorbi despre câte vieţi REALE a trăit, în această iluzorie viaţă ireală şi aparent comună
tuturor oamenilor istorici. Dacă-i numărăm volumele de poezie şi pe cel de
proză editate, s-ar face vreo şapte vieţi...
Ceea ce am spus mai sus se
constituie şi-n motivaţia unei altfel de abordări, în ce priveşte discuţia
despre cel mai de curând apărut volum de Poezie al său. Pentru că fiecare
dintre precedentele volume ale lui CONSTANTIN
STANCU este o variantă de viaţă/existenţă non-versatilă şi COMPLETĂ (prin magia demiurgică a Cuvântului),
într-un univers comuno-versatil şi incomplet – ar însemna că noul volum nu s-ar
diferenţia, esenţial, de celelalte, şi ar fi vorba doar de ascultarea (până la
urmă, plictisitoare!) a unei litanii, vremea vieţilor ele-nde ele născute („sui
generis”) prefirându-se, ca boabele de mătănii, printre degetele
Scribului. Nu, nu este aşa: dacă fiecare dintre volumele trecute / precedente
era mărturie pentru o nouă maturitate/variantă de viaţă matură a lui CONSTANTIN
STANCU, acum este vorba despre ceva mai mult (sau, după unii, mai
puţin...): acum, CONSTANTIN STANCU
este nu un simplu scrib, trăitor şi mărturisitor /consemnator existenţial - ci este un înţelept, care posedă atât magia transgresiunilor fiinţiale /
metempsihozelor „în direct” – cât şi magia
transfigurărilor lumilor pe care le-a învăţat, creat şi dobândit, în cele vreo
şapte etape-vieţi - magie a transfigurărilor
care atinge stadiul de (auto)demiurgie incredibilă: nu lumea a rămas versatilă,
ci Poezia lui CONSTANTIN STANCU
anulează lumea istorică, înlocuind-o cu propriile lui variante mundane,
magic-interschimbabile, de lume / lumi. Trăim în plin miracol al jongleriei cu
existenţa mundană – deci, în plin miracol al demonetizării morţii. Deci, trăim
Învierea „în direct”!
Cazul stihuirii Poetului CONSTANTIN STANCU deschide (sau: ar
trebui să deschidă) şi un alt front de discuţie. Anume: de ce
contemporaneitatea este atât de oarbă, surdă, mută şi paralitică, la nivel
cerebral, încât nu mai este în stare nici să-şi recunoască genii/geniile, nici
măcar să încerce a identifica, în istoria prezentului, sclipiri (fie şi
evanescenţe!) ale vreunui traiect de genialitate, de spiritualitate excepţională,
cu datele existenţiale transcense, extrase din istorie? Trăim un veac al
mediocrităţii jalnice şi penibile, care, pentru a-şi asigura existenţa
vegetală, nu doar riscă, ci se chiar complace în a deveni mută, surdă, oarbă,
paralizată cerebral: pur şi simplu, această liotă, pe care noi obişnuim s-o
numim „umanitate terestră” se desfată cu propria-i nulitate
existenţială, se desfată, mai cu seamă, în mod sadic, cu diverse modalităţi de
a trata, cu „suverană” (de fapt, terorizată!) indiferenţă mimată, faţă de
personalitatea Artistului! „Personulităţile” anulează
/anihiliează personalităţile (cu o
dibăcie ţinând de instinctul de conservare/perpetuare – perpetuare a vidului, ca stare de paradis anti-spiritual)!
Unii vorbesc de teroarea faţă de VID. Nu, acum, în
zilele pseudo-culturii zilelor noastre, trăim în plină teroare faţă de PLIN!!! Oricine are minte, care cugetă, nu „mugetă”,
devine un pericol socio-existenţial absolut, pentru această haită umană de
relativităţi (nivelate incredibil de complet, tocmai din spaima de a nu rămâne,
cumva, izolate şi desolidarizate, în raport cu salvatorul haitic
al vidurilor - şi să cadă pradă,
Doamne fereşte! – unei invaziei imprevizibile a unor gânditori autentici, care,
până în ultima clipă a vieţii lor, trebuie să fie trataţi cu substanţa,
infernal-corozivă, exasperantă, a indiferenţei oarbe, surde, mute,
paralitice...!).
Da, „cazul CONSTANTIN STANCU”
este simptomatic, pentru această înfiorătoare boală a mediocrităţii terorizate
să nu fie, cumva, depistată, identificată şi tratată! Pentru această boală-impotenţă
(generalizată prin complotul impotenţilor spirituali, care, fireşte şi „democratic”,
alcătuiesc majoritatea/majorităţi zdrobitoare!). Ce comunism ante-decembrist?!
Atunci, în comunismul naţionalist-ceauşist, se făcea cultură, se învăţa, în
general, şi, mai cu seamă, se învăţa respectul faţă de genialitate (chit că
erau decretaţi drept genii doar cei morţi! – ...dar, măcar, nu erau scoşi, din
istorii şi din istorie, cu o sacră
teroare de PLIN! - toţi cei care au
marcat, cu orbitele lor incandescente, veacurile de evoluţie spiritual-umană!).
ACUM, în „democraţia nulităţilor”,
se desfăşoară cele mai copleşitoare, zdrobitoare (anihilatoare de „diferenţe
specifice”
spirituale!) acţiuni, de cel mai curat şi nivelator tip comunist!
„Domnii”-nulităţi (perfect încântaţi/încântate te
de ei/ele înşişi/înseşi, de vidul lor perfect, până la a-şi inventa un cult
personal, şi un templu al Vidului Spiritual, precum şi un ritual al jertfelor
fumegânde pe altare – cei jertfiţi, ritmic, fiind tocmai cei aflaţi în flagrant
delict şi, deci, în mod definitiv
vinovaţi, de a fi „îndrăgostiţi de PLIN”!) Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi
Daniel Cristea-Enache nu doar că îi refuză, lui CONSTANTIN STANCU, un binemeritat premiu literar „Augustin
Frăţilă”, pentru excelentul său roman
„PE MASA DE OPERAŢIE”, unicat de profunzime arhetipală, în proza
română contemporană (doar Ştefan Bănulescu mai atinsese, în literatura română
postbelică, acest nivel de etalare a Grădinii Arheilor!) – dar îşi permit atât
necitirea celor 59 de romane puse în concurs (câştigătorul este fixat după numele lui de pe copertă şi după „legitimaţia”
sa de „cabalist”,
indispensabilă, precum un cod de bare, pentru recunoaşterea apartenenţei sale,
la cabala impotenţilor anti-spirituali
- iar nu după creaţia lui! –
...exact cum spune Poetul nostru, în poemul său, Orbirea: „Scrie într-o vreme când nimeni nu mai
citeşte,/orbirea este cea mai bună activitate” – cf. Orbirea, p. 43), cât şi umilirea, prin
tăcere, din partea „orbilor non-homerici”, a celui care le solicită o motivaţie a
alegerii/premierii: până şi cel mai crunt infractor are dreptul, din partea
oricărui complet de judecată şi de justiţie, la MOTIVAŢIA SANCŢIONĂRII SALE! D-apoi un scriitor, prezumat ca
non-infractor...Ţi se face o silă infinită!
Dar CONSTANTIN STANCU, autorul cărţii de faţă - “ETEMENANKI (Ultima săptămână) – a devenit, între timp, atât de înţelept şi de înalt-seren,
încât îşi poate permite, contrar uzanţelor epocii
terorii faţă de PLIN – versuri în care tremură lumina eternităţii geniale,
precum acestea:
„Dacă filozofii, dacă teologii aceia,/dacă
formatorii de opinie şi cărătorii de bagaje/au spus că a murit Dumnezeu,/de ce
nu aş muri câte puţin şi eu împreună cu El,/pentru a trece de nevăzutele frontiere?//Păsările
s-ar întoarce în prima zi a creaţiei,/dar le împiedică aripile./Lupii s-ar
întoarce la primele animale de pradă,/dar le este teamă de frigul din
cuvinte./Peştii ar căuta apele de jos în care toate s-au creat,/apele rupte din
coasta uscatului,din ţărmul dintâi...//Omul s-ar întoarce la Dumnezeu,/dar îl
împiedică trupul...// Totdeauna îi scapă ceva important,/din cauza aceasta
nu-şi vede umbra/pe mâinile lui Dumnezeu...” (cf. Despre filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46).
Oricâte motivaţii aflăm (noi,
fragilii şi inepţii oameni, capodopere, cândva, ale Zilei a Şasea!), în mod steril, absurd şi complet artificialo-iraţional,
pentru a „evada” din sfera divină (sau, măcar, de a întârzia întoarcerea
la originaritatea noastră sacrală!) – Creatorul ne are, permanent (precum orice
pescar divin are, în puterea majei salvatoare de absurd-abscons, derizoriu şi
penibil! - „peştele” uman!) - „umbra [omului/oamenilor], pe mâinile” sale!
Cartea lui CONSTANTIN STANCU (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier
perfect!) are 64 de pagini, împărţite astfel:
1-„Câteva
cuvinte”, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia
cuvântului „etemenanki”, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în
cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a ROŢII/ROTIRII/CICLICITĂŢII IMPLACABILE,
DESCHISE INFINIT, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă
principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar
neprimind, până acum (cel puţin!) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea
Ştiinţific-RAŢIONALĂ), PISCUL semnificând
împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii,
întru Dumnezeu-Atoatecreatorul („Oamenii
de ştiinţă au constatat că resursele plantei /pentru un an se sfârşesc în luna
septembrie. //A existat o ultimă săptămână pentru Iisus, în care a lăsat lumii
câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat spre
moarte, apoi a urmat duminica.//Era în aprilie, după calendarul modern.../Glasul
mieilor se auzea în cetate, începuse vremea sărbătorii...//Există o ultimă
săptămână, în septembrie, pentru fiecare din noi?//ETEMENANKI -
<<Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf
ajunge în cer>>, sau : <<Clădirea al cărei vârf este în cer>>
- în limba sumeriană – Dicţionar biblic,
Editura Cartea Creştină – Oradea, 1995, p. 119 – Babel, turnul – <<poarta
zeului>>”) - chiar şi
acest Cuvânt înainte are ritmicităţi
şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică.
„ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ” este,
de fapt, PRIMA SĂPTĂMÂNĂ, ETERNA/ORIGINARA SĂPTĂMÂNĂ, „TEMELIA
CREAŢIEI”, SĂPTĂMÂNA CEA
MISTIC-„MEREE”, paradisiacă, fără
de măsurare, fără de ceas...;
2-un Argument
– intitulat „Memoria luminii”;
3-şi PATRU PĂRŢI, notate cu cifre romane
(punând Vechiul Testament sub semnul
şi stăpânirea spirituală a Noului
Testament/al CRUCII , prin care
geneticul/moştenirea genetică este / va fi dominat/ă de SPIRIT/AL CINCILEA ELEMENT AL CRUCII UMANE!):
I-Turnul Babel („Flacăra verde şi câmpia Şinear”);
II-Semn într-o lume de fosfor („Septembrie cu ore moi”);
III-Ultima săptămână („Cauţi locul perfect: e ultima
săptămână...”);
IV-Starea de veghe (conţine 31 de poeme,
fiecare fiind un microcosmos poetico-liturgic: Istorie, Calendare imperfecte, Albe cămăşi, Câteva cuvinte, Intimitate,
Nimicul înmugureşte, Diamantul, Săgeată otrăvită, Gura ierbii, Umbra scribului,
Cu vârful aripii, Catedrale albastre, Avraam, Cântec vechi, Ritual, Bicicleta
lui Picasso, Amprenta, Uşi de sânge,
Taina scribului, Catastrofe oranj, Carnea prezenţelor, Catedrala de frig,
Sigurătatea codului genetic, Orbirea, Un neuron între pământ şi lună, Cărţile, Despre filozofi sau cărătorii de bagaje,
Sfârşitul lumii, Secretul, Pământ şi gigabytes, Statuile plâng cu sfinţi,
Camere melodioase pentru scribi).
Urmează un „Curriculum
Vitae” foarte consistent - şi
cartea se încheie cu Referinţe critice
absolut onorante.
Dintr-o privire fugară asupra
titlurilor, se observă obsesia lui CONSTANTIN
STANCU pentru SCRIB şi pentru CONSTRUCŢIA
DIVINĂ („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire
fugară, este reinterpretarea mitului Turnului
Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi
cu Însuşi Dumnezeu! Turnul Babel, la CONSTANTIN STANCU, nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor
arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre – ci ca o nu doar legitimă, ci chiar LEGITIMATĂ, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre
Cer/Originaritate: „Într-o zi Dumnezeu i-a adunat şi
le-a spus să/ construiască Turnul Babel/şi, de atunci, ei duc fericiţi cărămizi
din pământ roşu/tot mai sus...//Unii ajung în vârf/şi-n plină orgie îşi
amestecă trupurile între ei,/privesc de acolo, din înalt, câmpia
Şinear,/lacrimile lor picură în cer şi/ şoptesc: etemenanki, etemenanki...”
(cf. Flacăra verde şi câmpia Şinear...,
p. 10).
„Pământul roşu” este, de
fapt, traducerea, din ebraică, a numelui ADAM[1].
Omul este, prin Originea sa (şi fiinţială, şi simbolic-semantică) – CREATOR, iar Poetul este, la fel, SCRIBUL LUI DUMNEZEU, prin Revelaţie
Orfică. Numai că, între Dumnezeu-Originarul (şi Absolut Originalul!) Creator,
şi Om - a intervenit, nu după Babel, ci chiar în „PROCESUL BABEL”, o neînţelegere şi separare semantică, din pricina
semnalată în poemul citat, deja, de noi (Despre
filozofi sau cărătorii de bagaje, p. 46: Omul s-ar întoarce la
Dumnezeu,/dar îl împiedică trupul...): TRUPUL, conceput de om ca fiind „lut”/ cărămidă
roşie” (deci, construcţie carnal-orgiastică!), iar de Dumnezeu, ca
fiind „LUMINĂ ROŞIE”, Spirit al Veşnicei Resurecţii/ÎNVIERI, iar nu al Amurgului!
Din această PRIMĂ NEÎNŢELEGERE SEMANTICĂ,
între Creator şi creatură, au rezultat „lacrimile”, suferinţa, ca durere a
neputinţei de Armonie-Înţelegere a Esenţei
Cuvântului-Logos-Creator/(Re)Întemeietor.
De aici, şi schizofrenia
iniţială, din poem – non-armonia dintre CAP
şi TRUP: „Până la urmă toate capetele/vor
ajunge pe o tavă a Salomeii,/capetele bărbaţilor asudaţi,/cu lumina în bărbile
grele” – cf. idem, p. 9 - până când Factorul
SALOMEEA îşi va inversa funcţionalitatea: va deveni, din factor
distructiv - FACTOR RE-CONSTRUCTIV,
prin resintetizarea UNICULUI CAP-DUH
UMANO-DIVIN/RECONSTITUIREA SPIRITUALĂ A LUI ADAM PROTOGONOS!
„Medicii” (exponenţii Căii
/ Versantului Ştiinţei Raţionale) „au descoperit” (şi ei, ca şi Factorul Religios-SALOMEEA!) „o
tehnică de a transplanta/capetele obosite pe trupuri tinere (...)Toţi cei
reîntorşi pe trupuri tinere vorbesc între ei,/au congresul lor, biserica
lor,/muzeul lor de tăvi de argint” (cf. idem, p. 9). TAVA DE ARGINT a Salomeii devine (în
viziunea revizuită a „discursului” anistoric/transistoric
omului „păţit” - în sensul de RE-INIŢIAT! -, resintetizator de Logos,
deci redevenit/re-iniţiat întru RELIGIA
LOGOS-ului!) – însuşi simbolul RESINTETIZĂRII,
întru RE-ARMONIZARE ORFICO-POETICĂ,
a umanităţii-ca-lume!
Abia
când vom înţelege ROSTUL RESINTETIZĂRII,
întru Armonie, prin Logos Poetic, vom binemerita Mântuirea! Iar SCRIBUL va redeveni Marele Preot al Lui
Dumnezeu-ARMONIA SFERELOR COSMICE,
ca infinite lumi-Logos-uri (uni-VERSURI!) posibile („se
avântă noile universuri, plus infinitul” – cf. Calendare imperfecte, p. 19), „catedrale albastre” posibile-Logos-uri Divine, anti-cronide/anti-mnezice („Cartea veche în care au scris
profeţii,/profetul prefăcut în cuvânt,/vocale în paharul regelui,/consoane pe scutul
soldatului,/istorie umedă care se prelinge pe trupuri de bărbaţi,/pe trupuri de
femei,/pe trupuri fragile de copil,//din memoria lor nu picură catedrale
albastre...” – cf. Catedrale
albastre, p. 29)!
Lacrimile „care picură ÎN CER” (deci,
Dumnezeul lui CONSTANTIN STANCU este
atât de bun şi înţelegător, încât între El şi om/umanitate nu există decât o „neînţelegere
semantică” asupra originarităţii
cuvântului „OM”, iar nu teroarea infinită a unor pedepse atroce, pentru
păcate fără de număr şi fără de nume!) deja semnifică, prin picurarea lor inversă, „spre/în CER”: „PORŢILE
CERULUI”! – care sunt ţinute, permanent, deschise spre Mântuire, din partea Lui Dumnezeu! - şi vor semnifica,
într-un viitor nedefinit prin temporalitate umano-terestră (ci prin Revelaţie
Divină! – ceea ce poate situa soteriologicul în chiar clipa de faţă! – sub condiţia Poeticei Înţelegeri a
Semanticii Divine, întru Poezie – „nimicul” va redeveni TOTUL DIVIN, din care va ţâşni - „ex nihilo!”, nu? – Creaţia Sintetică:
„îmi
spune artistul,/ nimicul se va sprijini pe o infinitate de cuvinte” –
cf. Sfârşitul lumii, p. 47 – Logos Resemantizat/Resintetizat Divin,
întru Unicul Cuvânt-ARMONIE DIVIN-ORFICĂ!)
- REVENIREA
LA SEMANTICA/RESEMANTIZAREA COMUNĂ, a Creatorului şi creatului. Şoapta ardent-năzuitoare
spre Dumnezeu „etemenanki, etemenanki...” îşi va regăsi „ultima săptămână”, în sensul
de Aflare a Tainei Supreme a Creaţiei
ORIGINARE/ŞAPTE (fără de infinitele rotiri, în gol, ale „săptămânii
istorice”!). Creaţie extrasă din timpul istoric (deci, devenită, CU ADEVĂRAT, „ETEMENANKI
- Ultima săptămână”), şi reintrodusă în mit, în Eternitatea Arheică
a Existenţei!
Ieşirea din ISTORIE-divizare („noi doi şi cel de-al treilea,
nevăzutul din cuib” – cf. Istorie,
p. 18; „lumea se divide şi începe o nouă zi” – cf. Carnea prezenţelor, p. 40; doar DIVIZAREA-EUHARISTIE: „sau dacă plânge cu lacrimi verzi/ori se
divide dimineaţa,/celulele lui se pot divide ca o pâine frântă”- cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână...,
p. 12 – este singurul paradox fiinţial-cosmic: DIVIZARE SPRE SUPREMA RESINTETIZARE existenţial-paradisiacă, aceea
care-l face pe om „vecin cu Dumnezeu” – cf. Singurătatea
codului genetic, p. 42), Ieşirea din
„singurătatea
codului genetic” şi, deci, din exasperant de uscata „ştiinţă
a trupescului”-formalului
evidento-existenţial („nimic în plus, nimic în minus,/doar
singurătatea codului genetic” - cf. Singurătatea codului genetic, p. 42; „nimic în plus, nimic în
minus,/precum în codul genetic” – cf. Căutaţi locul perfect: e ultima săptămână..., p. 15) - se va
face, însă, conform Noului Testament/LEGĂMÂNT,
acela al IUBIRII HRISTICE, întru „LUMINILE ÎNALTE” ALE ORIGINARITĂŢII
PARADISIAC-ARMONICE! – Temelie a RESINTEZEI
ADAMICE: El/Ea, Ea/El („ish/isha”) – „va veni şi ziua în care îşi vor unge
trupurile/cu uleiul străveziu al luminilor înalte,/mângâietor ca un animal
carnivor/înaintea transei ultime” (cf. Cântec vechi, p. 31).
ARTISTUL
este singura formă umană, din univers, care ştie/a învăţat (dar o „ştie/învaţă”
prin MARTIRIU HRISTIC!) „lecţia”
Ieşirii-din-Istorie, prin Evadarea-întru-Arhei-Logos-uri (jertfita
Ureche Atotvăzătoare/Paradoxală a
Pictorului, Capul-ca-Sferă-Platoniciană,
expresie a vizionarismului martiric: Capul
lui Caravaggio, Oul lui Brâncuşi,
Capul lui Mihai-Viteazul-de-la-Torda!)
- Logos-uri
Re-sintetizate în Unicul Logos
Divin/Grădina Arheilor-Paradisul: „Prin timp lasă urme:/ urechea lui van Gogh,/
capul lui Caravaggio,/ oul din care a fugit Brâncuşi” – cf. Memoria luminii, p. 7 – dar şi: „am
zărit capul lui Mihai Viteazul/sau cineva ducându-şi crucea în spate/până în
inima găurii negre...” – cf. Secretul,
p. 48).
În Poezia valaho-românească
actuală, CONSTANTIN STANCU este unul
dintre cei mai fervenţi adepţi/afirmatori ai Sacralităţii Misiuniii Artistului (Poetului, cu prioritate, pentru
că, prin „exerciţiul” mistico-martiric al Logos-ului, POETUL se află în cea mai „convenabilă”/apropiată
„VECINĂTATE
CU DUMNEZEU”!).
Din SCRIB CONŞTIINCIOS-IMITATIV, CEL CARE PREZERVĂ, ÎN MOD INCONŞTIENT,
ESENŢELE TRADIŢIEI - dar încearcă,
deocamdată în registrul formal-semnificativ-„semne la vedere”, să se identifice cu / să-şi asume Scrisul-Logos
„ÎN-FLORIT”,
să „schimbe
sunete pe cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori” („se
trage din neam de scribi,/de aceea este scris,/sunt semne la vedere,/în carne,
în os, pe pielea fragedă.../Toţi au ceva de spus,/dictează şi el scrie şi spun
că-s cuvintele lor,/dar sunt ale părinţilor...[...] el schimbă sunete pe
cuvinte,/ca pe o tarabă în piaţa cu flori...” – cf. Taina scrisului, p. 37) - POETUL
devine LOCUITORUL şi „GHIDUL”
nostru, spre/identificat fiinţial şi funcţional cu CAMERA MELODIOASĂ PENTRU SCRIBI, LOCUL NE-LOC AL REVELAŢEI
DIVINE/PARADISUL: „Prinţul ieşea din camerele melodioase,/ ei,
scribii, nu înţelegeau,/fiecare se străduia să-şi amintească/limba în care au
rostit primele cuvinte (n.n.: întoarcerea la ORIGINARITATEA-LOGOS CREATOR – şi desfiinţarea Turnului Babel ca
Neînţelegere Semantică, şi Re-Armonizarea Semantică OM-DUMNEZEU!),// prin arterele lor curge cerneala
nemuririi,/plângeau cu lichide cuvinte” (cf. Camere melodioase pentru scribi, p. 51). „Lichide cuvinte”
înseamnă, ca şi la Lucian Blaga, unirea picăturilor /frânturi ale apei, înapoi,
în CURGEREA ARMONIC-ATOTSINTETIZATOARE-PARADIS
!
...Adâncă reverenţă, în faţa Scribului-cu-Sclipiri-de-Geniu, Vajnic Apărător şi Păstrător al Tainelor Ordinului Secret al Poeţilor-Cavaleri
ai Graalului-LOGOS! Mai mult decât a
făcut el, pentru Poezie, nu poate face nimeni – ...dar vine vremea să şi
pricepem (noi, pentru că el
proroceşte de milenii, tăcut ca om, guraliv prin Grădinarul-HRISTOS, cel care până şi lui Iuda îi dă semantică,
rost, chiar iertare, pe căi şi-n complicităţi mistice, de o măreţie fără seamăn : „mormintele se deschid /precum gura
profetului în faţa acuzatorilor, dar el nu rosteşte profeţia, / profeţia intră
în monedele de la Templu,/aruncate acolo de grădinar...” – cf. Cauţi locul perfect: e ultima săptămână...,
p. 12), da, să pricepem, ÎN SFÂRŞIT, ŞI
NOI! - că, fără de Scribul-Poet-cu-Revelaţie, nu există Mântuire!
prof.
dr. Adrian Botez
[1] - În ebraică, ADAM înseamnă "om".
Poate fi derivat, însă, şi de la evreiescul “adam”, ce înseamnă "a fi
roşu", cu referire la culoarea pielii umane, sau din asirianul “adamu”,
ce înseamnă "a face", "a crea".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu