Memoria literară: Neauzit de lumină
Cu
un efort radiant pentru cititor, Eugen Evu se bucură de reîntoarcerea în patria
sa, sferă de trăire poetică, sub umbra stelelor care cântă şi care ne cheamă la
unire cu nevăzutul, aşa se lasă scris poetul în volumul NEAUZIT DE LUMINĂ,
cartea apărută sub semnul AS. C.U.S. Provincia Corvina, Hunedoara -
2007, scriere de versuri care ne dă măsura luminii şi întunericului în forma
versului durut.
Ajuns la maturitatea de expresie, la posibilitatea de a da formă poeziei care îl macină de o viaţă, Eugen Evu priveşte cu o detaşare remarcabilă marile evenimente din istoria sa, pe care le transformă în poem prin cântec de cuvânt pereche rotitor, prin jocul suprem care ne prinde în ritmul etern al existenţei, prin dragostea de sus care marchează fiinţa umană până la ardere pentru ca sămânţa să-şi elibereze zeii cei de toate zilele şi secretele sensului într-un univers fremătând.
Volumul de versuri este unul profund şi cheamă la
profunzime, dincolo de cuvinte există experienţa în stare pură a poetului care
priveşte prin poem ca prin telescopul Hubble până în profunzimea
fiinţei.
Întunericul potenţează lumina, cele două părţi ale
lumii se regăsesc metaforic în Abelcain, fiinţă unică, relevată, ca o
regăsire a trupului pierdut, soluţie a lumii pierdute.
Din oraşul în care trăieşte, de la peisajul mirific al
Ardealului, de la familie, de la prieten şi de la singurătatea în aproape îşi
trage poetul temele, dar în toate descoperă ceva profund, fără egal, venind de
la Dumnezeu, o esenţă jucăuşă şi cântătoare, cu toate că în spatele versului se
află multă tristeţe. Moartea sau întunericul nu-l sperie pe Eugen Evu, are
siguranţa unuia care ştie pentru un dincolo nedefinit, face doar o
călătorie cu pământul pe pământ fiind, învăluit în misterele descoperite celor
iniţiaţi, iar el, cu certitudine, este un iniţiat prin scris, ca mod de
eliberare a fiinţei de greutatea pământului netrăit.
Cartea se impune a fi citită pentru că aduce noutatea
spunerii luminii despre om.
Cântec despre Strei, iată motivul de a fi auzit, sau
orgasmul universal care face posibilă întâlnirea lumii cu lumea, la nivel intim superior spiritual, în
intimitatea fiinţei.
La finalul cărţii autorul scrie o scrisoare cetitorului
său în care îşi apără demnitatea de a fi poet, după cum preotul îşi apără
slujirea, după cum medicul îşi apără soluţiile care dau vindecare, după cum
judecătorul şi motivează dreptatea, sau după cum filozoful îşi caută adevărul: poetul
este parte a cetăţii şi asta vine de departe, din regulile dintâi, puse la baza societăţii şi a civilizaţiei.
„Poezia e pâinea care te
muşcă, apoi te mănâncă şi rup toţi din tine. Cei mai de-aproape, vezi bine. Se
zice „om bun ca pâinea caldă…”. Un canibalism ultra - subtil, subliminal
nu-i aşa? Totuşi, după Abel şi Cain, cu a lor poveste a jertfelor, e mai uman
decât înţelesul mai bătrânei ziceri: „…sărmanul
om, era prea bun dar l-au mâncat fript!”…
- iată cum scrie Eugen Evu epistola sa către cetitoriu.
De la taina ascunderii în zeu la iubirea femeii urâte,
aşa este planul poetic instinctiv pus în operă de autor: „moartea trecu mai departe
râzând / hăcuind, mă privi peste umăr…/ eu în metaforă, capcane-nflorind, /
rar, începusem să număr… ”.
Iată
taina vieţii, scrisă pentru a o înţelege oricine: „Numai femeia urâtă / Se
dăruie nelăsându - ţi nimic / Femeia ardentă / Ca vârful văpăii albe / Când intră în cer / Răsucit /
Femeia îndelung răbdătoare / La trântă cu stihia şi frigul din / Orgasmele
mecanice / Femeia urâtă mai presus / Decât mironosiţa / Ea se omoară iubind…”.
Viaţa este un dar, iar marile daruri au forme
bizare, greu de recunoscut, pentru a ne folosi de logos şi a ajunge la ele,
pentru a pune la bătaie fiinţa întreagă, trupul, mintea, inima şi pentru a
culege darul acesta, să trecem dincolo de chip şi trup, pentru a ajunge
la tiparul fiinţei profunde, pentru a ajunge la inimă, la esenţă, la
adâncul florii…
Dincolo
de toate, poetul desluşeşte regulile tainelor, peste gardul paradoxului care ne
forţează limitele : „Vibraţia ucide vibraţia / Pentru a continua /
Ireversibilă curbând / Spaţiutimpul”.
După o viaţă de scris, deși a plecat dintre noi, Eugen
Evu a pledat pentru nevoia inventării de cuvinte pentru că dincolo de ele se
află sensul. Continuă, aşadar, linia venind de la Lucian Blaga, Nichita
Stănescu, Mircea Eliade, Ion Barbu, trecând prin imnele lui Ioan
Alexandru şi prin cântecul de dragoste după model eminescian. Prin aceste
demersuri Eugen Evu a spart limita superioară a poemului său unic, ascuns în
mii de poezii şi în multe pagini de eseu, de proză cântând, de planuri nespuse
şi neauzite de lumină şi trasează o linie importantă în literatura română, după stil transilvan
…
Poetul şi-a luat în serios slujirea, s-a detaşat de
experienţele facile moderne şi trecătoare ale literaturii, de aceea nevoia
metaforei zeului sau a demiurgului, sau a magului, efortul de sugera
rolul scriitorului în societatea informaţională, acela de a culege esenţele, de
a iubi ceea ce aparent este urât, pentru că valorile ultime nu sunt valorile la
modă …
Indirect
Eugen Evu îşi lasă testamentul, a simţit nevoia de a-l scrie: „ De unde-am
venit, ori am fost cel adus / Doar fratele Vânt din memoria Firii / Şi smuls
întru iarăşi zburare în sus / Sărute -Ţi lumina splendorii iubirii / Eu cânt!
Iar Povestea trăită rămâne / răsărind din Apus! Iaca, / m-am dus, / prin cartea cu spice secerate, /
în Pâine”.
Multe titluri de
poem pot fi reţinute, ele descoperă traseul de urmat pentru poeţii din neamul
din care vine Eugen Evu: LUMINA NEAGRĂ, CHIMION ALCHIMION, ELEGIE
SUBLUNARĂ, VIERMELE ECOLOGIC, A MURI CA PARTE MOARTEA, ÎNVĂŢARE PRIN DEZVĂŢARE
etc.
Eugen
Evu ne îndeamnă, și acum, să ne trăim viaţa, dincolo de reţete şi formule: „
în natură toate fiinţele / tind a se anula reciproc / prin copulare prin
magnetism / prin empatie prin germinaţie / prin disimulare întru / celălalt /
întru altceva / altcineva” .
Există
poezie de revoltă, împotriva violenţei
spirituale şi a mediului care refuză schimbarea, darul, miracolul, care
conservă răul ca formă de civilizaţie, revolta poetului este una care merge la
esenţă şi care condamnă moartea vieţii în plină
viaţă, care radiază nememoria vechiului model social.
Putem
redescoperi la Eugen Evu şi starea de patriotism discret a celui care îşi apără
teritoriul, spaţiultimpul său, matricea, cetatea, poeme care strigă spre
deschiderea necesară oricărui neam spre posibilităţile spre civilizaţie, legat
mai mult de cele spirituale şi de valori care zidesc.
„Cu
un cosor am crestat pielea ta / Mesteacăn frate de cruce, de vânt, / Numele a
crescut înspre nord arătând / Săgetat arătând azimut la o stea”, aşa se semnează
poetul, simplu, identificându-se cu cele divine, cele simple.
Cartea
este una care sugerează roadele lui septembrie, e cartea roadelor care
luminează întunericul prin cântec la margine de lume, un septembrie în care s-a
şi născut, un loc în timpul încrustat adânc în cele trainice…
Constantin
Stancu
Iulie
2026
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu