Liviu Ofileanu - OPERA OMNIA... Între fericire și instincte canibalice...

Colecţionarul de facturi şi fericire

Liviu Ofileanu îşi intitulează volumul de versuri, antologie a creaţiei sale, cu un titlu interesant şi percutant: Moor-Ditch, o carte apărută la Editura Tipo Moldova – Iaşi, 2013 în colecţia OPERA OMNIA, poezie contemporană. O carte care reflectă viziunea autorului despre poezie şi despre viaţă, o carte în care se revăd traseele lirice ale unui poet îndrăgostit de poemă, atent la detaliile vieţii.

El prezintă în fascicolul cu acelaşi titlu motivul poeziei sale, acele băi de nămol, respectiv canalul Moor din Londra, locul unde curg deşeurile lumii, resturile care fac lumea mai neagră, lumea îşi pregăteşte otrava, atentă şi cu sârguinţă.

Ar părea că autorul este un pesimist, că adoptă tehnica artei urâtului, dar el priveşte realul ca pe un spectacol, din resturile lumii Dumnezeu va prelua substanţele necesare pentru a reclădi un alt pământ, unul mai nou, mai potrivit pentru căutătorii de fericire. În canalul cu otravă Ofileanu vede elementele care vor sta la baza unui alt univers.

Oricum, el scrie, nu poate fi oprit, versul curge, se face poem, nu locurile, nu faptele, nu oamenii, nu timpul nostru sunt toate otrava necesară, relaţiile par a fi rupte, iar, ele, rup fiinţele. Antologia este una complexă, are mai multe etaje, e poezia continuă multietajată, canalul care se înalţă pe verticală, sfidând gravitaţia imediată:

·       Corigent la fericire

·       Instincte canibalice

·       Atlantic

·       Cinderella & alte marşuri funebre

·       Moor-Ditch.

Poetul este dispus să scrie despre orice, îl interesează relaţia dintre cuvinte, relaţia dintre oameni, străbate istoria pe jos, inventează povestiri şi se bazează pe reale povestiri, istoria e un joc în care ne atrage, el narează, pare a nu se opri, a detectat poezia în lucruri banale, în marile tragedii ale lumii. Are modestia să lase note despre temele poemelor, îl preocupă fericirea, violenţa din lume, mişcare planetei pe orbită, istoriile care au marcat destine, portretul artistului la patruzeci de ani. El se explică, e conştient că vorbele sale se pot pierde, că otrava se poate infiltra în poeme.

Volumul are referinţe critice, sunt punctate pe rând temele, stilul, disperarea poetului în căutarea unui nou continent: fericirea.

Au scris despre poet: Al. Cistelecan, Angela Nache-Mamier, Cristina Ciprian, Felix Nicolau, Gellu Dorian, George Paşca, Gheorghe A Stroia, Horea Gârbea, Ioan Radu Văcărescu, Liviu Apetroaie, Lucian Vasiliu, Silviu Guga, Ştefan Doru Dăncuş, etc.

„În Atlantic, cu talentul narativ incontestabil, poetul dovedeşte că ştie să-şi regizeze textul liric în care substanţa poetică şi inspiraţia livrescă dau expresivitate nedeghizată unei cărţi de poezie demnă de a fi luată în seamă” (Silviu Guga).

Cu alte cuvinte Ofileanu decantează cinismul, dă energie concretului, e atent la lipsa energiilor din substanţele vieţii, vede altfel universul, lumea, e în căutarea unui înţeles ultim, imposibil de detectat în canalul colector, e atent la serbările nebune ale oraşului în care trăieşte, el trăieşte în mod suprarealist viaţa, accelerând spre postmodernism, doreşte să armonizeze contrariile în fiinţa sa, e un generos, dar demersul pare imposibil, e ceva pierdut, corigenţa sa îl  marchează, pentru că poetul e mereu corigent la fericire.

Când priveşte spre alte lumi, el îşi acordă şansa unui cuceritor capabil să o ia de la început, pentrucă fericirea este un alt continent posibil de descoperit.

Există argumente pentru poezia lui Liviu Ofileanu: un caiet pierdut, un personaj anonim care deţine secrete, mizeria lumii care ne intră sub unghii, balada celui întemniţat se aude în poem, fereastra care atrage memoria tiparelor, martorul care e prezent, invizibil, dar vizibil prin mărturie, jurnalul care nu se termină, scris cu sânge, un autoportret pierdut şi regăsit, sclavii care nu pot ieşi din ţesătura istoriei, omul fără-de-pământ, mereu alte personaje, visul american îngheţat în cuvinte, băile de nămol plus ale cântece triste şi vesele, iar în final strigătul: „maestre, să cânte musica!”

Poemele sunt lungi, Ofileanu îşi asumă diluarea mesajului, dar vrea să spună, să nareze, să explice, să găsească argumente pentru mizeria asta de viaţă, sensuri pentru o altă lume. Nu poate fi oprit, el evadează în vers…

Din când în când poezia sa se crispează, are nevoie urgentă de valori autentice, suprarealismul şi postmodernismul bagatelizează noul continent, el strigă indirect după Dumnezeu, e copilul care se joacă şi, brusc, constantă că jucăria nu are viaţă.

„1001 de nopţi e poveste aiurea/ care minte că putem scăpa de moarte prin narativitate”(calitatea de martor).

În căutarea esenţelor: „dacă nu spui ceva de neuitat/ care să ţină loc de mamă, de tată,/ să acopere spărtura din zid – să însoţească bătăile de tobă,/ taci şi ascultă!” (calitatea de martor).

Speranţa care dăinuie în fiecare: „ Cei care strigă noutăţile din ziare speră că vor mânca/ o pâine mai bună; chiar dacă nu se aruncă de pe poduri,/ certitudinea că sunt nemuritori o au mereu după moarte” (Lisboa – groapa natală).

Legăturile spirituale sunt cheia: „atunci bucuria vinului şi nostalgia morţii/ împletesc asemenea cozilor de fete/ o funie până în cortul lui Dumnezeu -/ pentru schimbul de prizonieri” (V. omul hristic a murit în versetul în care va fi trăit).

Relaţiile dintre oameni par importante, ele nu se văd, dar creează timp şi materie în univers: „oameni, animale,/ îngeri şi pietre, trecem unul prin celălalt şlefuindu-ne tot/ mai fin până la firul de păr, cel de care atârnă pământul în spaţiu” ( XI. Tristeţea omului fără-de-pământ).

Scăparea sensului într-o lume pierdută: „poate cineva ţine locul tău chiar în clipa de faţă/ poate Hristos a murit pentru tine/ şi n-ai curajul să te minţi/ că vorbele tale înseamnă altceva decât vreme pierdută” (nuda veritas).

Liviu Ofileanu are talentul de a pune titluri eclatante la poeme, nu le caută, vin din spaima sa în faţa informaţiei care pare ciudată: istoria înseamnă trecut, viitor, prezent, amestecat în otrava canalului din marginea oraşului, timp lichid la marginea oraşului.

El visează la oameni care visează o americă personală, ceva irealizabil, dar perfect în ochiul adolescentului care şi-a pierdut trecutul rătăcit în părinţi. Foloseşte o grafie imperfectă de dragul poeziei ca haină de schimb pe vreme de furtună, îşi reîntâlneşte personajele rătăcite în operele marilor scriitori, le ademeneşte cu un cântec de vagabond pierdut în noile colonii.

Antologia începe emblematic: „nu are cu ce începe. de aceea visează că este” (elegii – din caietul angelei).

Numele oamenilor sunt scrise cu literă mică, Ofileanu ţipă lumii care a uitat de lume, lumea trăieşte visul pe care şi l-a dorit!

Antologia se termină cu versuri care leagă etajele canalului pus pe verticala imaginaţiei: „Noi am plecat de mult şi am rămas aici” (casa nomadă).

E poetul un loc în care se drenează mizeriile lumii? Iată întrebarea pe care o lasă scribul de serviciu. Cu siguranţă, e ceva lax în poemele sale, dar el depune efortul să focalizeze temele în versuri cu explozie întârziată, demersul este imposibil, fiinţa celui care scrie e locul unde se întâlnesc paralele care ţâşnesc de unde nu te aştepţi:

„când eram foarte tânăr/

aveam doar un pat şi o masă/

stăteam pe marginea patului şi mâncam la masă/

hainele mi le atârnasem în cuie/

şi pereţii erau garderobă de teatru./

aş fi vrut să am sănătate şi urmaşi,/

pe cineva lângă mine./

stau singur, lângă nevasta-mea/

şi copii din bloc îmi zic săru` mâna/

ca să am de ce plânge.” (portretul artistului la 40).

Poezia lui Ofileanu surprinde viaţa în mişcare, totul e relativ, poezia vieţii, însă, e fixă: intră prin inimă şi iese prin cuvinte – ca să se vorbească de poet ca despre un altul!

Cu alte cuvinte: „Musica, maestre!”

Constantin Stancu