ÎNGERUL PE UMĂRUL CELUI CARE
SCRIE…
Maria-Daniela Pănăzan ne oferă o carte interesantă
şi profundă: PAGINI DE ISTORIE LITERARĂ
CONTEMPORANĂ[1].
Autoarea rămâne modestă, dar pasionată, este
conştientă că sunt doar câteva pagini, probabil, în viziunea ei de iubitoare a
literaturii, istoria înseamnă mult mai mult, dar se opreşte cu dragoste şi
bucurie asupra unor opere sau scriitori pentru a pune în lumină aventura
spirituală a românilor în peisajul acestor vremuri. Maria-Daniela Pănăzan este
scriitor, dar şi istoric, sau eseist, ori cronicar al vremurilor. Din această
postură „vede” dincolo de mode, de interese, de succesele de moment, ignoră
„băieţii deştepţi” din literatură, nu ţine cont de politica de marketing a
editurilor, priveşte spre inima scriitorilor, spre operele care aduc lumină
sufletului românesc rătăcit în megatendinţele
europene… O vom numi în această scurtă notă literară, istoric, deşi este mult mai mult decât ceea ce exprimă tehnic
această vocaţie, necesară în cetate, este modelatoare de viziuni literare.
Maria-Daniela priveşte spre literatură având ca reper valorile creştine, îşi
asumă cumva o poziţie inconfortabilă în lumea literară care aleargă după
noutăţile europene, după studii prolixe, după concepţii avangardiste… Ea rămâne
în poziţia istoricului solid, bazându-se pe valorile eterne ale lui Dumnezeu,
optând pentru muncă, lecturi intense, meditaţii, căutarea adevărului într-o
lume care şi-a pierdut uneori reperele...
Amuzată de poziţia proprie, îşi alcătuieşte cartea
pe două paliere: Eu…despre şi Despre…Eu.
Analizează operele scriitorilor români şi îşi
rezervă pagini despre scrierile proprii.
Pune în balanţa lumii două direcţii, o direcţie care
vine spre istoric, o alta care pleacă de la scriitor spre lume, cu energie şi
curăţie de inimă.
Istoricul se bazează pe câţiva stâlpi de rezistenţă:
locul unde suntem aşezaţi de Dumnezeu, un loc sfânt, dragostea ca valoare
necesară şi liberatorie, credinţa ca unitate de măsură în univers, salvarea sau
mântuirea, ca posibilitate de evadare din arealul strâmt al istoriei
contemporane, familia, generozitate...
Când scrie EU,
autoarea este autoironică, în literatură contemporană, poate ca niciodată,
egoismul şi delirul gloriei nu s-a declanşat într-o manieră incontrolabilă ca
acum, dar autoironia îi permite să depăşească hotarul nevăzut care desparte
scriitorul de lume şi, mai ales, de Dumnezeu.
Scrierile anterioare ale istoricului au vizat în
esenţă poezia românească religioasă şi, credem, abordarea operelor în cartea de
faţă este una curajoasă şi care lasă deja urme în istoria literară.
Cei care au scris despre cărţile publicate de
Maria-Daniela Pănăzan[2]
au reţinut aspecte care trebuie remarcate: dorul de acasă, cartea închinată
Creatorului, întâlnirea cu sacrul, mântuirea prin iubire, speranţa, psalmul poeziei, lumina…
În Paginile
scrise de autoare putem reţine câteva teme fundamentale pentru istoria
literară: iubirea de patrie, jurnalul de idei, problema existenţei şi
variantele de sens la această problemă, interferenţele culturale, privirea ce
răzbate, istoria literaturii în interviuri, solitudinea prin înţelepciune,
epopeea scriitorului tragic, neliniştile creatoare, poezia ca număr, cartea - o
prezenţă în lumea contemporană, sărbătorile creştine în operele literare,
întâlniri de taină, umorul ca detentă, eroi şi eroine care dau lumină umbrei,
iubiri enarmonice, cuvântul care zideşte, îngerul de pe umărul celui care
scrie…
Pentru istoric nimic nu se petrece la întâmplare,
Dumnezeu are în control lumea, scriitorul care scrie despre lume, imnul scribului
care depăşeşte limitele contemporane ale sufletului românesc…
Maria-Daniela Pănăzan îşi începe paginile de istorie[3]
pledând nu cronologic, ci după intensitatea sentimentului eternităţii şi după
densitatea suferinţei într-o lume a „vip-urilor” de tot felul care sfidează
suferinţa… Ea zăreşte pânza pe care Dumnezeu pictează istoria şi observă
personajele principale. Istoria începe cu Ioan
Alexandru – „poet al Logosului Vieţii” pentru că acest poet a avut bucuria
de a-L mărturisi pe Hristos până la ultima literă a poeziilor sale, a făcut-o
cu smerenie şi har. Poetul şi-a iubit patria şi aproapele, a fost un glas în
cetate… „Vorbeşte, Doamne, că robul tău
ascultă…” pare să fie mesajul principal al poeziei lui Ioan Alexandru…El,
reţine istoricul literar, vede Neamul său românesc, patria cerească şi simte
apăsarea responsabilităţilor faţă de aceste valori.
Autoarea e sensibilă la pulsul vremurilor în care
trăieşte şi pune lumină pe literatura română aşa cum apare ea în interviu, un demers principal asumat de
Nicolae Băciuţ în cartea sa O istorie a literaturii române în interviuri[4]
care surprinde stări sufleteşti unice, desenează modelele morale speciale
pentru spaţiul românesc, aşa cum s-au format în mediul cultural de la Cluj.
Sunt prinse în eseul istoricului orizontul de aşteptare în literatură,
discursul narativ, poetica poeticii, metafora ca energie a operei poetice,
iubirea de patrie, imnul care duce în cuvinte iubirea. Maria-Daniela Pănăzan
subliniază importanţa sincerităţii raportat la destinul scriitorului sau faptul
că talentul nu este o marfă de pus în vânzare, e un depozit a lui Dumnezeu… Iată, dinamica sufletului românesc aşa cum
se relevă în interviuri, ziceri sincere, idei în direct, cuvinte drese cu sarea
vieţii…
Putem sublinia curajul istoricului de a privi în
inima „obsedantului deceniu”, aplecându-se
asupra operei lui Mihai Petroveanu,
renumit critic al epocii, cel care a dat tonul temelor importante pentru
scriitor în acea perioadă tensionată a istoriei literare. Paginile critice intră sub lupa istoricului care încearcă să vadă
lumea din perspectiva momentului trăit de scriitori ca Tudor Arghezi, Nicolae
Labiş, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Rusalin Mureşanu, Mihail
Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Maria Banuş…
Interesante trimiterile la opera lui Eugen Jebeleanu
şi sublinierile legate de Surâsul
Hiroşimei… un poet incomod la acea vreme, doar aparent comod, care a fost profund mişcat de
evenimentul istoric legat de fenomenul
Hiroşima în istoria umanităţii, experienţa primei bombe atomice asupra
civilizaţiei, în direct, apocalipsa epocii moderne a societăţii… Maria-Daniela Pănăzan lansează întrebarea
direct: cum ar fi interpretat astăzi un asemenea poem? Întrebarea mai aşteaptă
răspuns…Mihail Petroveanu l-a dat în felul său în acea vreme, dar astăzi unele
opere ar trebui reevaluate din perspectivă obiectivă, de un istoric detaşat,
dar sincer…
Emoţionate sunt şi paginile de istorie literară
legate de …o întâlnire da taină cu Vasile Voiculescu, de fapt o întâlnire cu
Gabriela Defour-Voiculescu, fiica poetului. Glasul tainic al femeii, emoţia
sinceră, lacrimile de bucurie, zâmbetul larg, intrarea într-o altă dimensiune,
poezia ca spaţiu sacru aşa cum l-a perceput Gabriela, iată repere pentru
istoric. Imaginea de isihast al
poetul domină întâlnirea tainică despre cel care a scris acele sonetele
speciale, cu versuri care ard şi acum. A fost un dialog unic, fără de timp, un
dialog care a pus amprenta pe istoricul literar Maria-Daniela Pănăzan, un
istoric cu inimă de poet… Probabil că această pagină defineşte implicit şi
explicit cine este Maria-Daniela Pănăzan în adevăr… O pagină de reţinut în
economia literaturii române care, uneori, fuge de după valorile reale,
adevărate, dar nu le mai vede clar…
Importante sunt şi analizele făcute poeziei
religioase actuale, uneori trecută cu vederea de critica „oficială”…adică cea
care s-a auto-definit astfel…
În paginile cărţii sunt reţinute operele prof. pr. Anton Rus dedicate legăturii dintre
Iisus şi Biserică în eseul Vino din Liban,
Mireasă! Este o cronică a
volumului de versuri, Privirea ce răzbate având un moto ales cu multă
inspiraţie din Biblie, cartea Faptele
apostolilor şi, definitoriu pentru scriitorul sensibil şi dedicat: „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem,
precum au zis unii dintre poeţii voştri: căci a Lui neam şi suntem”…
Cartea Pagini
de istorie literară contemporană este o carte a luminii care biruie, o
carte a faptelor minunate care se petrec în geografia literaturii, uneori
neobservate de criticul sau istoricul literar, dar care dau sens existenţei…
De reţinut şi pus semn la pagina de istorie
literară: Dumnezeu şi mântuirea prin
iubire: scurtă privire
filozofico-creştină asupra operei „Faust” a lui J.W. Goethe, o analiză
profundă, interesantă şi necesară, o pagină care face legătură între
Dumnezeu-om-geniu-opera geniului, deschiderea minţii umane spre mintea divină…
Maria-Daniela Pănăzan reţine:
„Eroul lui Goethe şi al întregii literaturi
germane, Faust, este considerat un
arhetip european renascentist, o vocea arhetipală de care scriitorul se
foloseşte pentru a critica viziunea antropologică a căderii omului în păcat/în
rău, ignorându-şi forţa proprie de a deveni un Homo religious. Geneza mitului faustic se regăseşte însă tocmai în
viziunea nou-testamentară creştină, mai exact în Faptele apostolilor 8, 9-24.”
Scriind astfel, ajungem în
esenţa literaturii, în deschiderea ei spre cer, în legătura care se poate naşte
între om şi Dumnezeu prin opera
literară, un exemplu de efort spiritual de a urca scara de cuvinte puse la
îndemâna scribului atent la Cuvântul care
generează vorbele luminoase ale oamenilor, energia necreată a Logosului…
Maria-Daniela Pănăzan surprinde dilatarea timpului
în literatura română contemporană, scrie atent: Nichita Stănescu sau Îngerul care-a adus „un cântec de iarnă”. 75 de
ani de la naştere. 25 de ani de la moarte. (n. 31 martie 1933 - d.13 decembrie
1983). Iată un poet de anvergură europeană, văzut ca autorul celor mai importante opere neomoderne din literatura română.
Istoricul remarcă faptul că poetul vede îngerul trecând pe un scaun negru,
necuvintele îngerului sunt rugăciunile poetului, prinzând clipa eternă a
evenimentului produs de relaţia dintre cei doi, înlănţuirea dintre cer şi
pământ…
Dar autoarea scrie şi despre reviste (Discobolul),
asociaţii culturale (Astra), personalităţi care dau culoare literaturii, despre
alţi istorici literari, despre profesori, despre ideile care au semnul divin şi
care mişcă lumea spre lumină… Există un fir călăuzitor în această carte, este
invizibil, dar gândurile celui care a scris despre literatura ţării sale,
privind spre destine atinse cu degetul de Dumnezeu, ne arată valoarea corectă a
operelor literare din perspectivă
divină…
Ion Buzaşi remarca în prefaţa la cartea scris de
Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă
românească[5]:
„Autoarea a simţit o „afinitate electivă” cu poeţii români în rugăciune şi,
meditând asupra creaţiei lor, ne-a dat o schiţă istorică a poeziei religioase
româneşti. Aş putea supune chiar o istorie a poeziei religioase româneşti,
gândindu-mă la succesiunea capitolelor din zorii poeziei româneşti şi ai
creştinismului românesc până în prezent…”
Constantin Stancu
[1] Maria-Daniela Pănăzan, Pagini de istorie literară contemporană,
Editura „Astra”- Blaj, 2011.
[2] Au scris despre
Maria-Daniela Pănăzan: Silvia Pop, Cornel Tatai-Baltă, Ion Buzaşi, Maria
Borşan, Daniel Voina, Anton Rus, Dinu Virgil, Silvia Banea, Daniela Cecilia
Bogdan, Liviu Stanciu, Avram Cristea, Cornelia Nicoară, Constantin Manuţă, Pr.
Iosif Zoica, Caludia Oancea-Raica, Cornel Nistea, Angela Groza…
[3] Maria-Daniela Pănăzan scris
despre: Ioan Alexandru, Dinu Virgil, Mihaela Sârbu, Darie Duncan, Cornel
Tatai-Baltă, Anton Rus, Nicolae Băciuţ, Diana Câmpan, Pavel Dan, Lucian Vasile
Bâgiu, George Coşbuc, Ioan Petraş, Ioan Popa, Ioan Raţiu, Iulian Isăcescu,
Mihail Petroveanu, Florentina Loredana Dănilă, Ion Agârbiceanu, Nichita
Stănescu, Svetlana Corobceanu, Vasile Voiculescu, Elena Macavei, Ion
Mărgineanu, Grigore Vieru, Maria D`Alba, Valentin Marica şi nu
numai…
[4] Nicolae Băciuţ, O istorie a literaturii române în
interviuri, Editura „Reîntregirea” – Alba-Iulia, 2005.
[5] Maria-Daniela
Pănăzan, Poezia religioasă românească.
Eseu monografic, Editura „Reîntregirea”, Alba-Iulia-2006.
