Zid cu fereastră
Fereastra alunecă de-a lungul zidului
neputându-se fixa, undeva, între cărămizi,
greutatea lumii apasă vertebrele de var,
ies afară din timp,
se şterge din memoria noastră
cum fresca veche de un suflet...
Un zid, în deşert, mărind
ca o lupă erele,
secundele alunecă printre atomi,
apoi,
năpădit de iarbă, ivind crăpături,
cu femei ce trec prin el,
dincolo îşi schimbă numele în Ana,
deasupra lui zidarii plutesc ca insomniile,
în aer înmugurindu-le aripi,
înainte ca trupul să le devină fântână adâncă,
apoi,
lumina dilatată de gândurile noastre,
mărindu-se ca în ziua învierii,
îl împinge spre firul cu plumb al cuvântului...
E atâta pace,
îngerul, din doi zidari a făcut unul,
surpând zidul de la mijloc,
a rămas doar o frescă veche în iarbă,
pe ea se odihneşte un fluture...
C Stancu
