Ion Popescu-Brădiceni, evadatul din Scriiptoria, poezia ca sens în viață

 

Ion Popescu-Brădiceni, evadatul din Scriiptoria

sau

zicere despre cuvântul care nu există…

 

Ion Popescu-Brădiceni este dedicat literaturii în stilul vechilor cronicari, dar se lasă dus de valul modernismului temperat, atent la noile curente care fac valuri în lumea culturală. Are sistem literar construit pe stâlpii clasici ai culturii, este deschis spre noi curente, declară o democrație a cuvintelor care pot forma poemul. Se dorește a fi un adept al transmodernismului, transumanismului, a post literaturii care păstrează filonul de bază, cel a pulsului vieții în poeme. Cu volumul de versuri IEȘIREA SPRE CER, apărut la Editura Pim în anul 2024, cititorul este întâmpinat cu multe surprize și alinturi lirice. Alege sonetul ca formă de exprimare, se simte bine în cușca acestuia, îl propulsează spre cititori cu energii vechi și noi. Se lasă dus de val, cuvintele îl întâmpină și el alege să rămână în siajul acestora, cu bucuria celui care descoperă lumea din versurile armonioase. Cuvintele îi sar în față ca leoaicele, el acceptă agresivitatea lirică. Pensulează între experiment, construcție, inspirație, cânt cu eleganță și bucurie.   

Volumul are o prefață sinceră, pledează pentru transmodernism, explică fenomenul prin magia unei alchimii lirice, prin atenția acordată fiecărui sonet, modelarea lui sub forțele proprii, acceptul vechilor reguli verificate de istoria literară universală. Există o realitate pe care poetul o supune transformărilor succesive, sub forțele vechi ale literaturii, actualizând mesajul sub imperiul culturii, a schimbărilor de paradigmă, a jocului scriiturii, a unui spirit ludic aparte, de parcă cineva râde în Rai. Vibrațiile vieții se simt, ele ordonează sonetul după linii de forță, făcându-l armonios. Adept al exprimării simple despre lucruri complexe, în poezie năvălesc cuvintele de fiecare zi, ele dau forme agreabile ideilor. Folclorul are locul lui, amprenta românească se percepe prin melodia generată de cuvinte, de credințele simple, curate, de ziceri.

„Sonetul meu, oricare ar fi, e cheia cu care mi-am, în fine, deschis inima. Iubind poezia, cred că am izbutit să mă apropii de însuși izvorul creației, din care, ca să-mi astâmpăr setea, am băut cu acea cupă graalică spre <<a mă înzeii>>; însă altfel, apostatic și, din această pricină, fiindu-mi intactă <<gloria viziunii>>”… (pp. 7-8).

Există un nucleu solid, formele se schimbă în funcție de context, experiențele personale și cele universale sunt asimilate în versuri, atenția, fantezia și umorul fin vin în întâmpinarea cititorului. Se sugerează scopul  în viață, apoi condiția umană generală și condiția umană personală a fiecăruia, poezia pulsează în creuzetul frumuseților literare. Se simte respectul pentru o viață dedicată artei, responsabilitatea în fața timpului, a oamenilor și a „criticilor mei”, cum se exprima Poetul, asimilarea culturii din toate vremurilor, așa cum este cunoscută până în prezent, plus revelația ca impuls creator…

Lectura volumului ne descoperă o structură riguroasă a construcției poetice, există o grotă-uter din care vin toate vibrațiile, un cuib de foc, apoi evadarea din patria poetului, Cartea formată din toate cărțile lumii.

Sonetul are un loc aparte, CELADOR, este artă și știință, construcție bazată pe forța creației umane, așa cum a primit-o de sus. Sonetul este locul unde poetul își exersează libertatea spirituală dusă la nivel absolut, forțând ieșirea spre Cer… Tentația absolutului vine de la sine, se încearcă a se reface Cetatea Poemului.  Căutările sunt necesare, există o secundă de grație în care se întâlnesc cuvintele și adevărul. Mitul este și el prezent, vine din spaimele omului în căutarea ieșirii spre Cer. Reguli subtile bântuie prin câmpiile frumosului, ele ordonează și tind spre metasonet. Se repetă tema oglinzilor, creația se mulează în cuvânt, acesta se oglindește în mintea omului, se reflectă în sonet, o restituire prin cuvinte.

Poetul preferă să ne transmită și o postfață, conștient de complexitatea demersului. Cititorul va înțelege că totul se revalorifică, este abolită zona ambiguă, subiectivitatea are rolul de a modela o lume presupus reală, mărind nevoia de căutare și siguranță sub umbra unui poem bine așezat în matrice.  

O declarație pe proprie răspundere: „Citindu-mi aceste compoziții aparent simple, aparent <<superficiale>>, vă declar cu conștiința descărcată de prejudecăți stupide că vă puteți din nou bucura că orice creație literară autentică este mai întâi de toate o formidabilă acumulare de informații și de pure de formativități, instructiv-educative dar li marcate de văzduhul fanteziei și matrița fondatoare care este folclorul românesc și european” … (pp.145-146).

De remarcat titlurile și moto-rile legate de sonete, repere în câmpia de texte, semnificative și cu semnificație: grota-uter; alchimie fatală; întoarcerea la arhetip; cheia lucrurilor; magnet vrăjit; negustorul de matrițe; metasonet cu maci; limba poezească; balada Marelui Nimic; casa timpului dintre Poteci etc.

Pe de altă parte, primim mesaje din istoria culturii, ca experiențe personale cu impact universal: „Versul își are originea în plăcerea omenească de aparentă egalitate, parșivă” ( E.A Poe: Esența versului, p. 32).

„Poezia este ca un vis al științei” (Johan Huizinga, Homo ludens, p. 38). „Văzduhul mi-e cuibul, și dorm ca hulubul cu aripa strânsă” (Shelly, Norul, p. 102) etc.

Sonetul este forțat să intre în matrița inițială, una primordială, lansată la Început: redefinirea sonetului; arta sonetului; sonet fantast; transmodel fantast; sonet crucial; sonet filozofic; sonet după Dosoftei; metasonet; sonet în oglindă; metasonet în oglinda mării: trisonet de inimă albastră etc. Titlurile sunt semnificative și reflectă preocuparea pentru un model actual care să păstreze semnele dintâi, poetul forțând limbajul bazat pe ideea de cub perfect, preluată de la Nichita Stănescu.

Sunt multe idei și teme în sonete, ele reprezintă o lume construită cu migală. Despre literatură, poetul susține: „Pricina și sensul literaturii este viața fără de moarte. Poezia se confruntă cu însăși coloana vertebrală a gândirii în imagini. Nichita Stănescu mizează pe tensiunea semantică spre cuvântul care nu există, pe care nu l-a găsit. Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există” (p.17).

Ieșirea spre cer nu este numai titlul volumului, proiectul bazat pe poezie, este chiar poemul: „Ieșirea spre cer e definitivă./ Moartea-i o divă absolută./ Îmi rămâne-vor manuscrisele/ în vreo arhivă numerotate. O SUTĂ” (p. 24).

Toate operele literare aparțin unui club, el formează mobilierul din comunitatea celor care scriu cu ființa lor mesajul: „Am să mă închin la străvechiul club/ Scriblerus. Desenând străinul cub,/ litere sacre și într-un târziu/ templul în care fi-voi chiar viu/ zidit. Iar Frumusețea o să-și ardă/ pe-un grâu cu maci iluzia bastardă/ lăsându-mi sarcina mereu cumplită/ de a nu cădea în veșnica-i ispită ” (p. 26).

Întâlnirea dintre el și ea reprezintă întregirea, este drama unui argonaut îndrăgostit de propria-i călătorie, chipuri care prind viață, se leagă de magia din natură și artă, iubirea ca atracție și întregirea arhetipului ce-l purtăm în noi: „Iubito, de-ai veni în mine/ sărutând poala pădurii,/ ți-aș săruta și eu/ îngenuncheat, condurii” (p. 58).

Întâlnirea cu divinul din noi, prin sonet și printr-o realitate asumată, cu Iisus, deși nu este menționat numele, doar sugestie și sens, devine esențială, cerșetor și păstrător de taine, cu semnele simple: pâinea și vinul; și semnul regal, crinul… „La mine-n poartă poposi un ins,/ cu părul alb pe umeri și prelins./ O arătare stranie, în haine/ de cerșetor și păstrător de taine/ graalice. Cum poarta mi-e deschisă/ (croită dintr-un arbore de tisă),/ intră-n pridvorul cu ferestre-n cer/ și prinse grai: „Eu mi-s prizonier/ în lumea asta ticăloasă…” (p. 91).

Exemplele pot continua, peisajul liric este consistent, în unele texte se apelează la folclor, motivul fiind un bocet de final, o tânguire după cele create și cele dorite: „Mergi în pace, om frumos,/ și călare și pe jos./ Și cât o fi câmp mănos/ să mergi, omule, pe jos./ Cât o fi iarba în rouă/ ia-o-n mâinile amândouă…”; finalul este o deschidere spre cer, un salt: „…o să-nveți și tu să mori,/ omule cu gânduri-nalte: oază lumii celeilalte” (pp. 99-100).

Volumul merită o analiză mai completă din partea specialiștilor în teoria comunicării și literaturii, prezentele note doar rețin câteva semne despre alchimia sonetului și despre istoria unui suflet însetat de cer. Sunt enumerați numeroși poeți și cronicari îndrăgostiți de frumos care au intrat sun arcadele poeziei, autorul făcând numeroase trimiteri și notații. Construcția literară domină textele, spasmul liric vine din exercițiul concret asupra fiecărui poem, sonet, mesaj.

Cum afirmă autorul, există un secret al omului îndrăgostit de Grădina sa, formele răzbat creația, dar există sâmburele care susține cămările sonetului…

 

 

Constantin Stancu

 

*Ion Popescu-Brădiceni, IEȘIREA SPRE CER, poezie, 157 pagini, Iași: Editura Pim, 2024. Cu date despre autor și cărțile sale pe copertele interioare.

Text apărut în rev. „Acolada”, nr. 1/2025