Este adevărul bine şi corect argumentat de criticul
timişorean Cornel Ungureanu într-un material publicat în Rom. lit.
nr.22 din 2014: „Mihai Sin se află, aşa
cum vor scrie şi alţi critici de seamă ai perioadei care se încheie în
decembrie ’89, în vârful ierarhiilor. E, trag concluziile criticii actualităţii
literare antedecembriste, un mare prozator.”(subl. D.H.). Doar cu
alte cuvinte, Tania Radu în D.G.L.R.,
este, în principiu, de părerea că: „Povestirile impun prin seriozitatea
scriiturii şi înverşunarea introspectivă, mai puţin prin anvergură şi efecte
spectaculoase.[…] Morocănos, sucind şi răsucind fără încetare frustrări şi
nostalgii ţepoase, omul la S[in] este în chip constant convins că „dincolo de
adevărul faptelor există şi un alt adevăr, şi acesta îmi scapă. Poate e doar un
adevăr psihologic, dar şi pe acesta îl ştiu, deci nici el nu ajunge ca să-mi
explic…”. Din acest unghi trebuie citite cele trei cărţi principale ale
scriitorului, romanele Bate şi ţi se
va deschide (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), Ierarhii (1981) şi Schimbarea la faţă (1985)(Premiul
Uniunii Scriitorilor), aproape o trilogie a înfrângerii, interpretabile
inclusiv din perspectiva subversivă a umilirii individuale în ramele
totalitarismului. Aici trebuie să o contrazic pe T. R., fiindcă atât Quo
vadis, Domine? cât şi Marea
miză fac parte, în egală măsură, din seria celor trei cărţi principale „cu
probleme” semnate de Mihai Sin, respectiv: Schimbarea
la faţă, Quo vadis, Domine? şi
Marea miză… De fapt, într-un context ceva mai larg, aş îndrăzni
să spun că volumul Marea miză face parte cu succes dintre cele câteva
cărţi ale lui Sin care formează scheletul de rezistenţă al întregii sale opere.
Ea este cea care, de fapt, concretizează şi rotunjeşte nu doar întreaga sa
concepţie creativă, ci îi şi coagulează componentele eului în ideea de
consistenţă individuală a personalităţii. Claritatea imaginii sale de scriitor
parcă nicăieri nu se simte mai pregnant-acut ca în Marea miză, apreciatul istoric şi critic literar Ion
Simuţ, atestând această zicere: „Mihai Sin este un scriitor de mare
prestigiu, o personalitate culturală, ştiinţifică şi didactică de anvergură
naţională, cunoscător din interior al fenomenului cultural contemporan. Când va
fi tipărită această lucrare, se vor vedea excepţionala deschidere şi altitudinea
intelectuală a interpretării, atât prin orizontul comparativ, cât şi prin
glosele sociologice.” (Ion Simuţ, pe cop. IV a vol. Marea miză, Ed.
Nemira, 2008). În acest sens, aş asimila toată broderia conţinutului
cărţii cu un cântec de lebădă, ca o presimţire a răului care era şi a celui
care urma să vină. Dan Culcer şi Mircea Iorgulescu, dar şi Valeriu Cristea şi
Lucian Raicu au intuit excelent acest adevăr în comentariile lor legate de
opera, scriitorul şi omul Mihai Sin. Apoi, cei care l-au cunoscut pe autorul problematicului
roman din anii ’80, cu biblicul titlu Bate şi ţi se va deschide (Matei,
Cap. 7: Perseverarea în rugăciune; 7 şi 8), sper să fie de acord că el îşi completa personalitatea începând
cu o prezenţă fizică degajând respect şi o seniorială luminozitate a feţei, a
gesticii şi a poziţiei capului. Nu, nu cred că era vorba despre un soi de
mândrie-infatuare, nu cred că mima, fiindcă era de-o sinceritate aproape
dezarmantă, ci, mai degrabă era vorba de o ţinută a omului cunoscător de sine
şi de alţii, de rolul său de creator al unei lumi după chipul şi vrerea sa. Nu
a reuşit, aşa că a constatat cu îndreptăţită amărăciune: „Într-adevăr, puterea postdecembristă a devenit sofisticată, iar
scriitorul, lăsat din mână, a pierdut încrederea publicului, dar şi încrederea
în sine însuşi.
De aceea, am
crezut şi cred în continuare că trebuie să-şi recapete suflul pierdut,
încrederea în menirea lor pe lume. Scriitorul a venit din dictatură cu obişnuinţe
imposibil de susţinut în societatea „încifrată” a tranziţiei. Puterea
comunistă, preocupată de felul în care urma să fie înfăţişată în creaţiile
artistice, făcuse cu artistul o târguială, dar au căzut împreună în aceeaşi
capcană, şi n-au mai putut scăpa unul de altul. S-a întâmplat că oameni
talentaţi să fie cumpăraţi, santajaţi, constrânşi să producă ceva pentru
dictatură. Ceea ce n-a mai fost cazul dupa 1989, iar acest lucru le-a provocat
un şoc unora dintre confraţi.”(…) „N-am
suferit niciodată de complexe provinciale. Noi, cei care trăim în afara Bucureştiului,
nu suntem "provincia", suntem ţara. Dacă scriu despre România
profundă este pentru că-mi dau seama că, după 1989, mulţi lideri de opinie
intelectuală nu au reuşit să judece realitatea românească în profunzimea ei. Au
venit cu pretenţia ridicolă că ei sunt, înainte de toate, "europeni",
"cetăţeni ai lumii", calitatea de român lăsând-o întodeauna la urmă.
Conceptul de Românie profundă ar putea conduce, pe de altă parte, la salvarea
marilor valori naţionale, indiferent de locul lor in spaţiu (în "provincie"
sau în Capitală). Poate că o dată cu intrarea într-un circuit de valori
europene, nici în România nu va mai fi vizibilă diferenţa dintre centru şi
provincie, existenţa încă în mintea multora. Până şi în Franţa, al cărei model îl
copiază majoritatea românilor, nu mai poţi spune, cu dispreţ, „Parisul şi
restul ţării”. Ue se apropie tot mai mult de modelul german, unde Berlinul
joacă doar rol de capitală politică, iar marii artişti, scriitori, jurnalişti
sau savanţi trăiesc fiecare în "capitala lui", fără nici o legătură
cu Berlinul.”!” (Mihai Sin). Am îndoieli asupra datei
când a fost scrisă această-însemnări, de-accea, renunţ şi pentru că ea
reflectă, parcă pentru un întreg concept postdecembristă, un mod care
proiectează spre nou un mod-modul de percepe şi de a „reconstrui” lumea profund
schimbată după ’89. În bine? Nu pare. Ca un fel de continuare, pe aceeaşi
copertă IV a volumului Marea miză,
Mihai Sin reia ideea de mai sus, oarecum pe alt palier, dar în spiritul unei
elegante şi strict personale profesiuni de credinţă: „…paradoxal, în timp ce în alte culturi europene, parcă obosite şi
copleşite de atâtea opere mari adunate de-a lungul secolelor, romanul se
autopastişează, anemiat, devenit «joc secund». România are încă nevoie de cărţi
puternice şi de romane mari, «călăuze». (…). Da, iar în acest caz, Mihai
Sin radiografiază „telegrafic” o stare de lucruri care, într-o consecință nu prea îndepărtată, se
va răzbuna pe ansamblul unei literaturi obligată să facă legătura între un
antedecembrism marcat de proletcultismul acerb, de o ideologie drastic şi
inatacabil-comunistă și
tributar al cenzurii și
propagandei de partid, cu noua literatură
- postdecembristă. Însă, nu doar despre aceasta este vorba în notațiile lui Mihai Sin, ci,
mai ales, despre partea de literatură semnată de autori care au lăsat în
urmă-le creații de
valoare, sub semnul unei tradiții
respectate cu responsabilitate. Exact despre acest adevăr este vorba, adică
despre integrarea într-un sumum de
valori naționale și nu a trimite totul
înspre „literatură aservită” și
chiar spre derizoriu…
Prin aserțiunea sa, ca și cu alte ocazii de altfel, Mihai Sin încearcă un fel de reconciliere
între trecutul destul de apropiat și un prezent existând încă sub forma unui
conglomerat înăuntrul căruia fiecare face cum vrea. Din acest motiv, Sin se
erijează în sfătuitor scriind: „România are încă nevoie
de cărţi puternice şi de romane mari, «călăuze»”, numai că pare să fie
cu mult mai complicată realitatea practică, fiindcă, mai glumind, putem spune:
România are nevoie de cărţi, numai că ele trebuie… scrise. Iar în ceea ce priveşte „puternicia”, „mărimea” şi atributul de „călăuze”, chestiunea, în ansamblul ei,
apare nu doar vizând anumite pretenţii, dar şi cu mult mai amplificată, ci şi complicată.
Detaliile sunt inutile – se înţeleg de la sine aplicând o simplă transfocare
spre literatura de după ’89, o literatură care, în general vorbind, dă tonul
unei creaţii (mai ales în proză şi poezie) a cărei valoare dă de gândit.
Excepţiile, destul de rare şi puţine dacă raportăm totul, procentual vorbind,
la producţia de carte. Mihai Sin nu numai că a conştientizat foarte bine şi
clar acest adevăr dureros, dar a şi comentat mai ales în volumul Marea miză, o carte a cărei apariţie
(Editura Nemira, 2008), cât şi, oarecum paradoxal, în Cestiuni secundare – chestiuni principale (Editura Eminescu (1983)… Dumitru Hurubă
Sursa: Dumitru Hurubă
