O CARTE PENTRU COPII, TRĂGÂND CU OCHIUL SPRE “OAMENII MARI”: “INOROGUL ROŞU”, DE FEVRONIA SPIRESCU[1]
Doamna
prof. FEVRONIA SPIRESCU dovedeşte, din nou, prin proaspăt editatul volum „Inorogul
roşu”, că nu este doar o pictoriţă şi graficiană de excepţie (coperţile,
precum şi toate paginile de superbă grafică, precum şi tehnoredactarea, îi
aparţin!), ci şi o autoare (extrem de sensibilă şi vizionară!) de BASME – adresate copiilor, dar indicate
a fi citite şi de aşa-zişii „oameni mari”. Noi zicem chiar că „musai”
ca „oamenii
mari” (din politica valahă, dar nu numai!) să „tragă cu ochiul” spre
paginile acestui superb basm...! De fapt, „trasul cu ochiul”, între „cartea
de faţă” şi „oamenii mari”, s-ar cuveni să fie reciproc...
De
ce îndrăznim a face această afirmaţie, care, în contextul socio-politic actual,
ar putea să pară nu doar „ciudat”, ci de-a dreptul „primejdios”?
Pentru
că basmul FEVRONIEI SPIRESCU pune,
în planul central ideatic, noţiunea de „SACRIFICIU”. Şi nu falsifică deloc
terminologia: nu e vorba de a asasina vreo găină, ori altă biată orătanie,
pentru binele (şi „sărbătoarea”!) burdihanului „propriu şi personal”... –
ci este vorba de a-ţi jertfi, TU însuţi,
viaţa, existenţa, condiţia sacră! - pentru interesul sacru al unei lumi întregi,
al unei comunităţi vaste, cât un cosmos!
FEVRONIA SPIRESCU
imaginează două lumi, „în oglindă”, antagonice: I- PĂDUREA
FERMECATĂ (devenită, prin circumstanţe vitrege, ba chiar violente, „PĂDUREA
ALBĂ”), lume condusă DOMNIŢA
CURCUBEU („blândă, senină şi plină de voie bună”) - şi II-MOŞIA
ÎNTUNERICULUI, diriguită de DOMNIŢA NEAGRĂ („pe Moşia Întunericului era umbră,
frig şi tristeţe”, iar DOMNIŢA
NEAGRĂ era, cum altfel: „tristă,
încruntată şi rece la suflet”...ceva ce ar putea fi numit, eventual, cu
un termen generic şi sintetizator: „iohannică”...).
În
lumea PĂDURII FERMECATE existau „ultimii
inorogi din lume”: „Erau doi inorogi albi ca spuma valurilor de
mare...erau frumoşi, delicaţi şi iubiţi de toţi” – iar Mama-Inorog a
adus pe lume un Prunc-Inorog. Singurul căruia DOMNIŢA NEAGRĂ i-a permis să fie „roşu”, de unde şi numele
de ROŞIUŢ (de fapt, i-a „permis”...
ANOMALIA! – căci inorogul este alb, în mod vizionar-creştin,
precum imaginea marianică!).
„În iconografia creştină, INOROGUL reprezintă
fecioara, asupra căreia pogoară Sfântul Duh. În Evul Mediu, devine chiar
simbolul încarnării verbului divin, în sânul Fecioarei Maria. Alchimiştii văd în
Inorog o imagine a hermafroditului care, însă, în loc să cuprindă ambele sexe,
transcende sexualitatea.
"Astfel de fiinţe renunţă la dragoste, din devotament faţă de dragoste, pentru a o salva de ineluctabila stingere" - afirmă Yves Bergen. "SĂ MOARĂ DRAGOSTEA, CA SĂ POATĂ TRĂI DRAGOSTEA" - evocă ideea sublimării miraculoase a vieţii carnale şi forţa supranaturală care emană din ceea ce este bun. Mitul inorogului reprezintă fascinaţia pe care puritatea continuă să o exercite chiar şi asupra celor mai corupte inimi” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, Dicţionar de simboluri, Artemis, Bucureşti, 1995).
Dar, pentru a se putea naşte
Pruncul-Inorog, DOMNIŢA NEAGRĂ pune condiţia ca toate culorile din PĂDUREA FERMECATĂ să fie predate MOŞIEI ÎNTUNERICULUI! Şi Părinţii-Inorogi, dimpreună cu DOMNIŢA
CURCUBEU, sacrifică, pentru sacralitatea hierofanică a Pruncului-Inorog,
însăşi logica (de bun-simţ comun...) a CURCUBEULUI:
MOŞIEI ÎNTUNERICULUI va deveni...”colorată”,
pe când PĂDUREA FERMECATĂ va deveni,
pur şi simplu...”albă”!
De observat că “albul” nu schimbă,
esenţial, natura sacralităţii. Ba, dimpotrivă!
În schimb, la nivel existenţialo-fiinţial,
autoarea precizează: “Fiinţele
de dincolo [din PĂDUREA FERMECATĂ ] nu
trăiesc, ele doar există”. Fiinţarea neînsemnând, deci, şi
acţiune sacră, (auto)regeneratoare.
Pruncul-Inorog,
devenit copil, află de la CIOCĂNITOARE că
singurul leac contra inactivităţii/parliziei sacrale, din zona PĂDUREA FERMECATĂ este să-i ceară DOMNIŢEI NEGRE – RĂDĂCINA CURCUBEULUI
(s-ar traduce prin „RĂDĂCINA PARADISIACĂ A DEMIURGIEI, A DINAMISMULUI DEMIURGIC”).
Dar aceasta ar necesita un SACRIFICIU
MAJOR!
Natura
SACRIFICIULUI îi este lămurită
Puiului de Inorog de însăşi (aparent, paradoxal!) DOMNIŢA NEAGRĂ (sfătuită de CORB
-
pasăre legată de sfera semantic a morţii, dar, la traci şi la irlandezi, fiind şi PASĂREA FOCULUI REGENERATOR!) : „Vei da culoare ţinutului tău, dar tu vei
deveni alb, la fel cu părinţii tăi. Şi asta nu e tot! Veţi merge la Marele
Stejar (n.n.: simbolul trac al puterii divine a lui Zalmoxis), la ceasul când se îngână ziua cu noaptea
şi, pe uşa tainică ce se va deschide pentru voi, veţi intra, pentru totdeauna,
în lumea poveştilor. Acolo veţi trăi de acum înainte, iar lumea în care aţi
trăit până acum îşi va aminti de voi doar când vor depăna poveşti”.
SACRIFICIUL
este acceptat, la vremea Craiului Nou (simbol clar al regenerării cosmice). Mai
ales că Super-Înţeleapta BUFNIŢĂ, VULPIŢA PELTICĂ, IEPURAŞUL CODIŢĂ PUFOASĂ îi
induc Copilului-Inorog, prin autoarea
poveştii de faţă, o pledoarie irefutabilă, pentru LUMEA POVEŞTILOR, ca fiind LUMEA
SACRĂ A VISULUI:
„Poveştile
sunt frumoase. Lumea lor e o lume a visului. Acolo poţi spera, poţi îndrăzni,
poţi cuteza...Şi eu sunt inorog. Ciocănitoarea Creastă Roşie mi-a spus că
inorogii poartă visele tuturor, că semănăm cu îngerii. Vă las cu bine. Merg
spre ai mei şi spre lumea mea. Cei din Pădurea Albă vor primi viaţa şi culoarea
înapoi şi mă voi întâlni cu ei în poveşti” – cf. p. 32.
SACRIFICIUL
Copilului-Inorog a făcut ca „punguţa cu culori” să reverse (din
nou şi logic!) o „feerie de culori” în PĂDUREA
FERMECATĂ. Şi toţi „se priveau, uimiţi şi fericiţi, totodată”!
Dar
SACRIFICIUL a adus, de fapt, NORMALITATEA! Nu doar fericire, pentru
cei din PĂDUREA FERMECATĂ – ci şi
strălucirea ALBULUI MARIANIC, pentru
inorogi, reîntoarcerea în sfera sublim-paradisiacă (unde, în mod sigur, se vor RE-ANDROGINIZA, întru HIEROGLIFA HERMAFRODITULUI!) - ci şi
îndemnul, adresat nouă, TUTUROR (nu
doar copiilor!), de a re-trăi NOSTALGIA PARADISULUI, prin NOSTALGIA
POVEŞTILOR SACRE:
„Încetul
cu-ncetul, totul s-a colorat, pe când Roşiuţ se transforma într-un inorog alb,
alb ca spuma laptelui, la fel ca Inorogul Tată şi Mama Inorog. În depărtare,
spuma roşiatică a zorilor croşeta dantele, spre răsărit. Cei trei inorogi şi-au
luat rămas-bun de la toţi şi, cu lacrimi în ochi, s-au făcut nevăzuţi pe o
poartă apărută, de nicăieri, în trunchiul Marelui Stejar. Au dispărut în lumea
basmelor, de unde nu-i putem reînvia decât atunci când ne facem timp să
deschidem o carte de poveşti sau când ascultăm poveştile spuse de cei care le
ştiu, sau le citesc, la rândul lor ” – cf. p. 34.
Deci:
dacă vreţi ca lacrimile de tristeţe ale PURILOR/MARIANICILOR
INOROGI să se transforme în lacrimi de bucurie (o bucurie la fel de
altruist-generoasă, ca şi SACRIFICIUL lui
Roşiuţ!), nu părăsiţi POVESTEA,
adică: NU UITAŢI DE PARADISUL UNDE TOŢI
AM FOST! - ...şi, de dorit, ar fi ca TOŢI
să ne şi întoarcem acolo...!!!
...Basmele
sacre sunt atemporale. Ele nu trebuiesc actualizate sau asezonate, după „mode”,
prin natura lor, trecătoare... :„Roşiuţ tropăi fericit, spre grădină, să
joace CRICHET cu tatăl său, ca de obicei, la această oră”.
Autoarea
acestei sublime poveşti este o mult prea talentată POETESĂ A VISULUI şi o atât de încântătoare şi ferventă APĂRĂTOARE A ŞANSELOR PARADISIACE (deci,
implicit - „inorogice”!) ale OMULUI,
ca să nu-şi revizuiască opinia despre...”crichetul din paradis”...!
prof. dr. Adrian Botez
