Apa, apa...
Mirela-Ioana
Borchin, în cuvinte puţine şi încărcate de energie, ne transmite povestea
femeii moderne în căutarea fericirii de început. Cartea sa Apa, apărută la Timişoara: Editura Mirton, 2016, este o carte în
care se refece mitul frumuseţii spirituale a femeii. Dragostea îmbracă
povestea, o face agreabilă şi penetrantă. Proză scurtă, textele se leagă prin
personajul principal, prin căutările femeii în lumea bărbaţilor. Refacerea
cuplului perfect produce bucurii. Cuplul este mereu o prezenţă în aceste texte.
Biografia este încrustată în naraţiune, autoarea depăşeşte momentul şi ne oferă
o secvenţă din societatea modernă. Bucuria întâlnirii cu jumătatea sa,
bărbatul, este un semn al regăsirii în labirintul vieţii şi al morţii. Este
confirmarea formării întregului. Limitele sunt depăşite, contextul pare eludat,
dragostea se manifestă cu putere. Sunt parcurse etapele din viaţa femeii, aşa
cum le vede ea prin ochii arhetipului pus într-un corp fragil şi tare, în
acelaşi timp, de Dumnezeu. Mirela-Ioana este sinceră şi îşi suprimă
dezamăgirile, descoperind că dragostea care se revarsă spre ceilalţi este mai
necesară decât jocul dragostei în arena timpului propriu, special şi mirific.
Cartea este
un răspuns dat „artei urâtului”, atât de promovată de unele cercuri din
literatura română. Vezi Cristina Nemerovschi, cu ale ei cărţi brutale şi vulgar
moderne! Pe scriitoare nu o pasionează succesul cu orice preţ. Este atrasă de taina relaţiei cu ceilalţi: Bărbatul,
părinţii, rudele, colegii, studenţii, celelalte femei în căutarea dragostei
adevărate, familia, oraşul, apa ce străbate oraşul, profesorii, cărţile.
Titlu este
aparent banal, în spatele lui se ascund secretele femeii! Zbuciumul sufletului
poate fi potolit lângă o apă, pe malul râului care îşi cunoaşte izvoarele. Apa
poate curăţi fiinţa de zgura vremii. Mirela-Ioana Borchin nu o spune, dar
înţelegi că simbolul transmite totul: Apa este elementul vital, dă viaţă. Apa,
lichidă, este în căutarea vasului care să-i dea forma perfectă, să o desăvârşească.
Lucrurile se liniştesc în braţele bărbatului. Femeia ia forma pusă la
dispoziţie de Creator, prin bărbatul ei!
Eugen
Dorcescu, în prefaţă, ne atrage atenţia asupra paradisului pierdut la Mirela-Ioana Borchin. El scrie:
Conştiinţa alungării din Eden (consubstanţială
memoriei filogenetice şi ontogenetice) generează, în mod fatal, simţământul nimicniciei, care, la rându-i,
conduce, treptat, la sesizarea caracterului
iluzoriu al contingenţei şi la intuiţia
neantului, a vidului. Nu-mi este limpede dacă, pe calea
meditaţiei artistice, autoarea accede, fără dubiu, şi la reprezentarea vacuităţii, adică a realităţii ultime
– infinitudinea de posibilităţi latente, în metafizică aşteptare. Deşi, într-o
replică fugară, ni se oferă o creionare credibilă a conceptului: „Vacuitatea nu
e neant, nu e vid. Este esenţa – de nedefinit – a fenomenelor învelite în
materie. Spiritul”. (Aleea personalităţilor) –
pagina 7.
Mirela-Ioana
Borchin are o concluzie perfectă: Timpul ca un glonţ!
Nu regret sfârşitul unei excursii sau
al unui sejur, căci revin acasă, unde mi-e bine. Nici că s-a dus şi acest
Crăciun, nu regret. Fiindcă mă întorc la munca mea, adică la pasiunea pentru
carte, care-mi dă o stare de plăcută
elevaţie. Nu voi regreta nici finalul vacanţei de iarnă. La capătul ei, voi fi,
din nou, printre studenţi, în amfiteatre, unde mă simt în apele mele. Îi sunt
recunoscătoare Bunicului că m-a învăţat să fac,din hobby, o profesie... Nu mi-e
greu, nu mă plictisesc. În plus, sunt iubită. Iubesc!
Doar timpul zboară, ca un glonţ, spre
inima mea (pagina
237).
Temele textelor scurte cu bătaie lungă sunt: Visul, fuga, castanul,
Rusalca, fotografia, pana de pescăruş, aleea personalităţilor, salvarea
sufletului, Celosa, valurile, unda de şoc, focul... Cu alte cuvinte, gelozia
are regulile ei, focul este şi el prezent! Cartea este fulgerată de autodialoguri,
acolo sunt decriptate mesajele secrete, femeia în dialog cu femeia, o discuţie
pe margine de vreme, cu întrebări serioase, cu răspunsuri, cu diletantism şi
profesionalism, un univers special. Autoarea se opune idolatriei, în
epoca modernă trupul femeii a devenit loc de închinare. Refuzul lui Dumnezeu
s-a făcut constant prin distrugerea mitului de început, prin falsificarea
chipului, a cărnii, prin minciună. Mirela-Ioana Borchin refuză idolatria, este
conştientă că destinul nu poate fi ocolit.
„Scrie, dacă simţi că te ajută. Dar tu nu de
literatură ai nevoie!”
„Toţi văd în scrisul meu, în fantezia mea, un
refugiu”. „Un refugiu?
Din faţa cui?” „A loviturilor vieţii”. „Dimpotrivă!
Le deschizi larg
poarta de intrare. Ai curajul să le primeşti, să
le recunoşti, să le
înfrunţi...” „Ai văzut cum le sorb? Până la
ultima picătură”.
„«Suferinţă tu,
dureros de dulce». Şi suferinţa e de la El. Totul” (pagina 27).
Iată luciditatea în faţa
destinului, suferinţa care modelează mintea şi mintea pune în forme prefecte
corpul!
Ceea ce defineşte existenţa
în miracol este naşterea. Cu o frenezie extraordinară sunt descrise faptele
femeilor într-o lume complicată şi complexă:
De două ori am născut şi, de fiecare dată, a
fost ca-n filme. În
dimineaţa zilei de 2 februarie 1990, pe la şase,
inund patul cu un
lichid sângeriu. Disper, când văd sânge, dar îmi
amintesc cuvintele
Academicianului Munteanu: „Copilul e perfect,
numai tu ai o hibă.
Şi nici aceea nu-i
mare, că nu-i la cap...” (pagina 96).
Naşterea este un act
fundamental, el provoacă universul la mişcare, Mâinile lui Dumnezeu sunt la
lucru! Femeia îndrăgostită se metamorfozează, devine mamă, îşi dobândeşte
statutul de monadă, de cheie, şi bulversează istoria. Naşterea defineşte natura
umană, femeia este purtătoarea miracolului, ideile tuturor se întrupează prin
femeie într-un trup de carne, este taina păstrată pentru noi (vezi naşterea lui
Iisus).
Reacţia celor din jur
este relevantă, natura are o putere care marchează fiinţele, energia este
necreată şi greu de oprit: „Pe la zece, ajung în salon. Dau buzna Ovi şi
soacră-mea, nevenindu-le să creadă că a
mers atât de repede. Sunt fericiţi că avem un băieţel. Dar soacră-mea nu se poate abţine să nu-mi
spună: – Ai născut ca ţigăncile!” (pagina 99).
Reacţia bărbatului la a doua naştere:
L-am aşteptat toată ziua, ca să-i arăt copilul,
de care mă bucuram
tot mai mult. N-a mai apărut. Nu erau pe atunci
telefoane mobile.
Presupuneam că s-a îmbătat, în periplul lui de
răspândire a veştii. Şi
totuşi, nu-l scuzam pentru lipsa lui de
curiozitate de a-şi vedea cel
de-al doilea copil. Pe la 11 noaptea, când tot
spitalul dormea, intră şi
el în salon, cu un halat atârnând după el, şi
strigă-n gura mare:
–
Vreau să-mi văd feciorul! (pagina 102).
Apoi, reproşul, femeia
naşte un „copil urât!?” Privită în oglindă, naşterea se vede într-un fel în
dreptul femeii, sânge şi suferinţă. La bărbat, naşterea copilului său este o
viaţă între paranteze, o singurătate între paranteze!
Replica femeii:
Şi, ca să pun paie pe foc, toată noaptea mi-am
amintit nişte versuri, pe care ni le dictase, în nu ştiu ce împrejurare,
profesorul nostru de folclor sau de dialectologie: „Lasî, barbati, că, de-a hi
în lumi paşi,/ Noi copii tot om mai faşi!/ Şi de-aşei di cari-ţ’ plaşi!”
(pagina 103).
Mirela-Ioana ne pune în faţă
măştile omului. La limită, omul îşi descoperă adevăratul chip, natura dobândită
din complexe mituri. Vechi şi noi, acceptate sau nu!
Iubirea dintre bărbat şi femeie
are taine. Ele se devoalează simplu, cu energie. Mirela-Ioana captează
momentul, îl pune în ritual, acceptă, a primit mesaje simple şi luminoase.
Sufletul şi carnea sunt împreună, nu pot fi despărţite în această viaţă, viaţa
este un dar...
Nicăieri nu e ca pe canapeaua din atelierul tău.
Totdeauna desfăcută, acoperită de perini. Verzi şi albastre. Cu frunze galbene.
În faţa ei, şevaletul. Pânza albă. Aş vrea să
pictezi ceva. Să mă întind pe canapea şi să mă pictezi pe mine. Sau măcar
perinile albastre. Sau vreo două valuri verzi. Paspoalate cu alb. Ori un nufăr
galben. Pe un pat de frunze verzi. Dar pânza rămâne neatinsă. Mă îmbii cu
fructe.
Cu caise. Cu ciocolată. Cu mentă. Cu alune. Îmi
aduci ceaşca de cafea pe canapea. Fierbinte. Nu pot să mă ating de ea. Îţi sorb
cuvintele. Mă scald în ochii tăi. Şi te înhaţ, ca să uităm de toate. Până în
clipa aceea unică. În care îmi spui că mă iubeşti. În care îţi arăt că sunt a
ta. Iar. Acum. Pentru totdeauna. Sărutări mereu reluate. Ca refrenul unui cântec
fără sfârşit. Şi lenevirea pe canapea. Ca pe o punte de vas (pagina 49).
Cartea urmăreşte
motto-ul, direcţia este prezentată de la început. Uşi care se închid, soluţii
care sunt accesibile, viaţa îşi urmează cursul. Ca o apă. Meandrele justifică
dinamismul ei, valul, energiile care pot aduce pacea. Energiile care modelează
destinul. Apa, forţa de început a lumii, pământul nu mai este pustiu şi gol.
Apa îi modelează istoriile...
Mirela-Ioana Borchin
este atentă la toate aspectele vieţii, le acceptă. Suferinţa, privită din
partea bună a timpului, temperează vieţile. Frumuseţea dă argumente, iubirea
alungă moartea, inevitabil.
Lansarea era, în mintea mea, lecţia despre Poezia lui Eugen Dorcescu. A fost seara unui
Poet de geniu. Raportat la cei mari. A fost seara unui cărturar de excepţie.
Unic prin postură, dicţie şi retorică. Nu am mai văzut pe cineva care să
vorbească, atât de expresiv, româneşte, de la Profesorul Tohăneanu încoace. Mă
uit la studenţi, atunci când Maestrul recită. Sunt fascinaţi. Mă uit la
studenţi, atunci când Maestrul vorbeşte despre antologie. Sunt curioşi. Mă uit
la studenţi, atunci când Maestrul se referă la mine. Sunt mândri. Un mănunchi
de suflete curate. Au văzut un Poet (pagina 144).
Mirela-Ioana a dorit să
transmită cititorului plenitudinea vieţii. Cum Dumnezeu este departe pentru
unii, cum omul este poemul ieşit din cuvintele Creatorului, ea ne prezintă
poetul. Este substitutul miracolului. Ioan Mureşan, poet, afirma despre poezie:
Poezia este dovada existenţei lui
Dumnezeu!
Dragostea are valoare
în măsura în care ucenicii (studenţii) stau faţă în faţă cu Absolutul...
Profesorul se mută în alte suflete... Mai tinere, mai doritoare de iubire...
Prin autodialog, omul se întreabă şi
răspunde, află... apa îl poartă mai departe, spre alte peisaje, pe alte alei...
Constantin Stancu
Februarie, 2016
* Mirela-Ioana Borchin, Apa, proză scurtă, Timişoara: Editura
Mirton, 2016, cu o prefaţă de Eugen Dorcescu.
