Iv Martinovici
lasă un semn important în vreme prin volumul, scris la două inimi, împreună cu
fiinţa sa apropiată Carmen Demea, purtând titlul ARHIVELE IUBIRII.
O viaţă în
căutarea iubirii, aproape preot al iubirii, dar totul curgând printre degete,
ca nisipul, ca ecoul timpului pe piatră.
Editura Sigma Plus, Deva, 2001 a pus în operă
poemele de dragoste, la limita dragostei pământene dintre doi poeţi, pentru o
singură imagine – a poeziei.
Din toată
frământarea, din toată căutarea, rămâne cenuşa unui poem, dar nici atât, doar
rugăciune către Bunul Dumnezeu ca imaginea iubirii să fie chiar iubire.
 |
| Iv Martinovici - Sursa USR Fil. BV |
Orbit de tema
dragostei, căutând mereu femeia ca un
liman pe acest pământ, dorind aproape imposibilul – refacerea perechii
de început, poetul cade în timp ca o pasăre, în căutarea aripii pierdute.
Moartea iubitei, ruperea de realitate a poemului şi urma rugăciunii pe coala
albă de hârtie, e un semna al destinului tragic al visătorilor într-o lume care
nu mai poate accepta iubirea ca pe eliberare. Între lacrimă şi bucurie, poemele
îşi caută loc în arhiva sentimentală a vremii, sunt animale în căutarea
cuibului şi el nu mai este la locul lui, a căzut din Eden.
Puterea
dragostei de a trece prin pereţi, smuls gravitaţiei, gesturile simple de peste
zi, erorile de peste zi, toate cad în poem, un sărut inocent, ura pe luna aceea
neagră din iulie 1999, calendarul care arde sub impusul neantului.
L-am cunoscut
în Ţara Haţegului pe Iv Martinovici, trecea uşor aerian prin oraş, străzile
parcă aveau o lumină aparte, poetul chema poezia în oraş pe nume. S-a străduit
tot timpul să nu greşească în ale poemului, vorbea cu multă căldură despre
dragoste şi despre poezie, se simţea atracţia pe care o exercita asupra
noastră, totul curgea, deşi nu bănuiam tragediile care se ascund în afund de
vers, nu bănuiam păcatul care atingea pe cel îndrăgostit, se dorea poet pur şi
simplu, era o forţă care îl mâna în toate. Citeam din marii poeţi ai lumii,
discutam pe marginea poemelor şi a erorilor timpului, am fost atins de vers şi,
totuşi, nu am mers până la capăt cu sensul poeziei la Haţeg.
Trecerea prin
această localitate a fost efemeră, poetul a fost legat mai mult de municipiul
Hunedoara, acolo avea un loc aparte, între poeţii de acolo, între zgurile de
acolo, între femeile de la Hunedoara.
Dar toate s-au
întâlnit la moarte iubitei pentru Iv, a fost acolo semnul îndurării venit de
Sus, copleşitor, atins de ruga eliberatoare.
„Mă vor invidia poeţii, muza mea, / rug
albastru şi verde aprins în cer / pe care ardem laolaltă, stea / de-acum
iubirea s-a adâncit în mister”. Totul este cântec pentru Iv., chiar dacă
melodia se sparge în bocet.
„ Viaţa … viaţa
nu e altceva/ decât un joc al naturii / care se bizuie pe moarte, / e - un joc care desfată şi întristează…”, scrie Carmen, în căutarea iubirii.
Parcă poemele
se amestecă, se topesc unele în altele, doar moartea le este margine, poetul
mai speră într-o reîntoarcere, dar întrebarea planează peste fiinţă : vom mai
fi în stare să ne recunoaştem ? Totul
pare sub ocrotirea Îngerului, a Celui de la început, pus să vegheze peste
moarte şi peste viaţă. De aceea poetul are curajul să-şi pună pelerina pe umeri
şi să intre în poveste.
Dar de dincolo
de poem Carmen mai are puterea să scrie cu degete de ceaţă: „vânător tu mi-ai fost / înmiit / din păduri
şi din ape de lut / am venit / în bătaia puştii tale cu flori/ vânător şi vânat”
….Aşa cum de altfel a scris în poemul din volumul cu acelaşi nume Verb şi flacără, Editura „ Helicon „, Timişoara, 1999.
Conştient de
trecerea prin această viaţă, poetul mai poate spera la nunta din cer: „durerea adamică e greu de biruit, / la origini, doar iubirea mă
întoarce - / din osul mânii pironit / voi mă desprindeţi, Parce”.
În marmură
rămâne cuplul, atins de vreme, în clipa, totuşi,
nenăscută din cerescul suflu...
În final se
aude un cântec de dragoste şi de moarte al păsării Iv.
La Hunedoara,
poeţii îşi alcătuiesc arhivele iubirii, neştiuţi…
Constantin Stancu
