vineri, 16 iunie 2017

Vasile Andru: MUNTELE CALVARULUI



ÎN CAUTAREA IEŞIRII PRIN CER


Scrisul lui Vasile Andru din romanul Muntele Calvarului curge simplu, firesc, aproape frust, dar căutând profunzimea sau secretul divin. Romanul a fost propus de Editura Emia în anul 2003, prezentând o întâmplare din anii 80, din epoca refugiului multilateral dezvoltat, dintr-o vreme cunoscută unor generaţii în viaţă, dar necunoscută pentru cei tineri, uitată de cei care se uită pe ei într-o vreme a curgerii rapide spre neviaţă. Un roman imposibil de publicat înainte de 1989, şi greu citit pentru că oamenii nu mai au timpul necesar lecturii, un roman al crizei umane din toate vremurile. Un român din Orăştie este ucis de două persoane simple, muncitori, pentru a-l jefui, dar justiţia timpului nu poate duce cazul spre final din cauza crizei de sistem, din cauza magistraţilor obosiţi de propagandă, de frică, de neglijenţă, de eroare, de indiferenţă, de moarte spirituală.
Vasile Andru - Sursa Interent
Povestirea merită urmărită, se petrece în Orăştie, la Sarimzegetusa, o ipotetică reşedinţă de judeţ, o capitală a unui tărâm care trimite  la Muntele Calvarului.
Drama sufletească pe care o propune scriitorul este aceea a găsirii căii spre altceva care înseamnă cu adevărat viaţă.
Din toate aceste întâmplări, unii caută ieşirea prin părăsirea ţării, alţii prin refugiul într-o lume iluzorie a credinţei şi parapsihologiei, alţii prin căderea spirituală, alţii prin absenţă, alţii în meditaţia transcendentală, alţii prin eşec.
Această căutarea în identitatea fiecăruia pentru a-şi regăsi forma de unu în acel unu de început este tensionată, dramatică, dar eliberatoare.
Pe firul povestirii reporterul, care caută motivaţiile crimei şi făptaşii aflaţi în imediata vecinătate a organelor de justiţie, ne prezintă criza din sistemul care ar trebui să ducă  spre dreptate şi adevăr, ca spre un punct de echilibru. Din păcate criza este ireparabilă, iar cei care descriu falimentul moral cel mai bine sunt judecătorii, experţii, poliţiştii care ştiu, recunosc, dar tac într-o uniune de breaslă care îi caracterizează ca aflaţi în ruină.
Conştiinţa eşecului la aceşti oameni din justiţie este bine conturată, iar foamea lor după bani, poziţie, nume şi promovare este imaginea falsului intelectual neputincios să -şi rezolve problemele personale şi ale semenilor săi.
Milu Calcantaur, specialist în criminalistică şi medicină legală este prototipul omului din justiţie care „știe” - citez: „Căruţa asta a dreptăţii eu o urnesc prin bani şi printr-un cod misterios de relaţii. Dacă tu eşti convinsă că cei doi au ucis, dacă tu ai probele tale, dacă aceste probe sunt deconspirate de Justiţie, tu vii la mine şi-mi spui. Iar eu urnesc căruţa spre ocnă. Ţine nu-ţi cer mult. Dă-mi 15.000 de lei şi spune ce dreptate vrei. Fac un certificat medico –legal cum trebuie: ţi-l bag direct după gratii”.
De remarcat la scrierea lui Vasile Andru căutarea esenţei umane într-un secol în cădere. Unele fraze din roman sunt cristal pe un fulg de nea, cu trimiteri spre Dumnezeu. Din păcate prozatorul caută ceva dincolo de credinţă şi har, cauză o mixtură dintre creştinism şi spiritualitatea asiatică, la modă printre intelectuali. Eşecul experienţelor spirituale ale personajelor, cu trimiteri spre yoga şi alte bucurii interne dovedeşte că valorile creştine în esenţa lor nu pot fi completate, nu pot fi modificate pentru simplul fapt că Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi mâine. Ratarea valorilor creştine de către personaje, în măreţia şi simplitatea lor, dovedeşte eşecul omului, falimentul şi depravarea sa.

Cunoaşterea - sete împinsă spre limită, pentru a se putea afla acel altceva, omul în esenţa sa este împins spre sublim, dragostea pare o umbră, discursul caută mereu ceva, scriitorul călătoreşte în istorie, atingând politicul, oamenii sunt dezorientaţi acolo unde nu au un punct de echilibru şi unde este imposibil să coordonezi existenţa spre locul stabilit de Dumnezeu. Personajele trăiesc o dramă, autorul este înăuntrul povestirii cu drama sa precum veacul în mintea omului.
„Mă gândesc la Mioriţa şi la Caragiale. Cele două semne emblematice ale spaţiului carpatic: primul este genetic, ancestral; al doilea este ploconul istoriei târzii. Fatalitatea sub care stă acest spaţiu, tragismul şi carnavalescul. Omorul ritual şi balul mascat. Dinspre Carpaţi spre planetă”.
Dincolo de paginile romanului, fiecare trebuie să îşi caute muntele eliberator, dar acesta pare a fi Muntele Calvarului.

Constantin Stancu