Pe poetul-preot Dumitru Ichim l-am cunoscut la
Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, un tărâm paradisiac ajuns de prin 1957
în stăpânirea conaționalilor noștri îndrăgostiți de frumos. Părintele,
conducător al unui cenaclu literar la Kitchner, organizează acolo anual
Săptămâna Internațională a Culturii Române, eveniment ajuns în acest început de
iulie 2017 la jubileul semicentenarului. În acest fel, de ani buni, urmăresc
evoluția literară a poetului, cu un sentiment prietenesc și cu interes sincer,
căci în volumele oferite de autor, ca și din presa culturală, citesc adesea
versurile lui, mereu surprinzătoare ca imagini și ca limbaj. Voi păstra în gând
mult timp recitalurile ad-hoc ale părintelui Ichim, care, vorbindu-mi din
Canada, de peste Atlantic, ține să-mi citească la telefon poeziile cele mai
proaspete, trimise imediat după zămislire spre revistele care le așteaptă în
România, la fel ca în America, cu aceeași aviditate.
O
mereu proaspătă acrobație a imaginarului la „Albinarul Vinerilor Mari“, cum se
autodefinește poetul, convertit în Sanherib, îndrăgostitul din Sumer, la psalmistul
și acum la sonetistul neobosit, mânuind un vocabular uluitor de variat, care mă
convinge că viața lui în Canada este, artistic
vorbind, o trambulină de pe care poetul se avântă zi după zi în apele
învolburate ale Cuvântului, din străfundurile cărora adesea scoate scoici
purtătoare de perle rare. Poetul a găsit rețeta instituirii unor prezenturi
eterne, prin care momentele de sacră înălțare în numele Iubirii îl salvează de
tot ce este perisabil sau de apetit thanatic. El nutrește Iubirea cu substanța
numenală a misterului, simțind-o ca un triumf al rațiunii de a exista. Mallarmé
afirma că dacă nu te crezi genial, nu ai ce căuta în poezie. Dumitru Ichim este
conștient de valoarea creației sale.
Poetul
are în versurile lui vigoarea trapezistului neobosit, uimindu-te cu
dexteritatea mișcărilor condeiului viu și plin de culoare. De unde atâta belșug
de imagini poetice în care Dumitru Ichim își îmbracă simțirea, recurgând la
mereu surprinzătoare cuvinte scoase din tainițele graiului românesc? O demonstrație
mai eficientă ca a lui că un poet nu trăiește într-o patrie de pământ, ci
într-o limbă, limba română, oriunde s-ar
afla situat geografic, nici nu găsesc ușor, oricât mă gândesc acum.
La început de mileniu III, când tehnica ușurează
comunicarea și circulația ideilor, cazul poetului român Dumitru Ichim din
Canada, apropiind marginile lumii cu cele ale timpului, este unul salutar. Am
convingerea că acest mânuitor de condei se va impune în peisajul liricii române
contemporane ca o voce inconfundabilă, între cele mai sonore ale diasporei de
pretutindeni și ale poeziei noastre în universalitate. Este o promisiune pe
care prefațatorul recentei sale apariții, Tu
știi că te iubesc, din 2017, Savatie Baștovoi, o concretizează fără
rezerve, caracterizându-l comparativ pe poetul sonetist de la Kitchner:
„Atemporal ca Shakespeare, fără a părea o icoană; îndurerat ca Voiculescu, fără
a fi un militant; zbuciumat ca Arghezi, fără a-și pierde credința; ermetic și
muzical ca Barbu, fără a fi sedus de joc, Dumitru Ichim, acest nume prea puțin
cunoscut din pricina smereniei autorului, este, prin aceste sonete, ultimul
mare poet român în viață care se înscrie în cea mai solemnă tradiție a poeziei
moderne universale”.
Cu
totul remarcabil este faptul că la vârsta sa de septuagenar, când alți artiști
ai cuvântului depun armele sau își arată oboseala, Dumitru Ichim este în plină
desfășurare a unei acrobații poetice cu bogate elemente de inedit, trecând de
la Cerșetorul porților de rouă din
2002 la Floarea fântânilor pierdute,
un an mai târziu, și de acolo la Apa
morților în 2013, ca după un an să putem citi volumele Șarpele de aramă și Grădina
Reginei Izvana, cu poemele de dragoste care se vor metamorfoza în 2015 în Cântece sumeriene, ciclu liric apărut în
paralel cu Psaltirea apocrifă a dreptului
Iov (ediția a doua) și Cireșe amare.
Neobosit în tumbele imagistice pe care le face, poetul publică volumul Așa-i cânta îndrăgostitul din Sumer în
2016, când definitivează experiența lui de un pitoresc exemplar al dialogului purtat
de îndrăgostitul Sanherib cu zeița Ninlil. Impresionată de imaginarul sumerian
al acestei experiențe artistice absolut cutezătoare, am socotit necesar să-l
semnalez printr-o conferință pe care am susținut-o la Săptămâna Internațională
a Culturii Române din 2016, cadru în care anual se anunță, în fapt, mereu alți
cercetători, istorici literari și publiciști, care semnalează unele aspecte ale
universului poeziei lui Dumitru Ichim, univers aflat în prezent în plin proces
de defrișare critică.
Ceea
ce realizează Maria-Daniela Pănăzan prin eseul ei monografic dedicat lui
Dumitru Ichim este mult mai mult decât o critică de întâmpinare. Este vorba de
o primă propunere de sintetizare, de panoramare a motivelor specifice
universului său. Încă din Notă asupra
ediției, autoarea anunță cu o exaltare specifică admirației fără rezerve,
că ea încearcă o stare de smerenie copleșitoare intrând în „templul divin al poeziei lui Dumitru Ichim“, care „se înscrie între cele mai alese petale
ale corolei universalității cuvântului scris.“ Tonul stabilit încă din debutul
eseului monografic se bazează pe mulțumirea de a fi descoperit în versurile
acestui poet religios, cu un decodor semantic mânuit atent și sigur „frumusețea
fără de seamăn a firii umane înduhovnicite“, cum va mărturisi autoarea și la
capătul demersului ei în capitolul de Concluzii,
conștientă de adevărul că puțini, prea puțini sunt poeții care au găsit în zilele noastre, atât de sărace în pace
spirituală, calea de acces spre dimensiunile suverane ale sufletului în
dialogul lui cu Absolutul.
Eseul
Mariei-Daniela Pănăzan consacră capitole distincte lui Dumitru Ichim, apreciat
drept ctitor în România al poeziilor tanka și haiku, după model japonez încă
necunoscut la noi, pe când el cuteza să abordeze asemenea specii deloc facile,
cu care pe atunci a ajuns în contact doar în străinătate. Se știe că Al. T.
Stamatiad a făcut primele traduceri de poeme tanka în limba română, dar Dumitru
Ichim a ilustrat această specie de poezie cu versuri originale. Memorabilă ne
apare formularea lui George Alexe, care punctează un adevăr, anume că „este
meritul Părintelui Dumitru Ichim de a trage prima brazdă haiku în poezia
românească.“ Demonstrația făcută astfel de poetul Dumitru Ichim este relevantă
pentru felul cum dezavantajul de a-și părăsi țara, trăind între străini, devine
o șansă în plan creator.
În
sonete, ca altă izbândă incontestabilă a sa,
poetul „reliefează Iubirea creștină - va preciza exegeta - într-o
viziune postmodernă, neumbrită de vremile dificile pe care le trăim. E starea
de contemplație în formă de puritate a firii. E înălțare până la cer. E
întâlnirea cu El. Este dovadă de iubire umană supremă.“ Irepresibila încântare
a eseistei, care găsește punți de legătură între cugetarea lui Martin Heidegger
și motivele liricii lui Dumitru Ichim, devine evidentă atât prin selecția de
versuri propuse cititorului cât și prin citările extinse care îmbogățesc
demonstrația propusă.
Anotimpul cultural în care ne aflăm la începutul
mileniului al III-lea a descătușat între atâtea arte mai ales poezia, care,
lăsând în urmă clasica așternere pe hârtie, cea mai durabilă, oricum, circulă
liber în spațiul virtual al Internetului. Neîndoios că între toți poeții
cunoscuți de noi, îndeosebi Dumitru Ichim pare să se bucure de acest privilegiu
oferit de tehnica prezentului, dat fiind ritmul constant al exercițiului său
liric, fiindcă zilnic el creează și trimite spre cele patru zări ale
publicisticii prin Internet câte o poezie. Aceasta este responsabilitatea
cotidiană a muncii sale în laboratorul de creație, unde rămâne numai în prima
jumătate a zilei, ca programul să se completeze cu ore de plimbare și apoi cu
alte activități administrative inerente văduviei, în care a purtat singur grija
celor șase copii ai săi. Cert devine faptul că de la plecarea la cele veșnice a
soției sale, Florica Bațu Ichim, poetă cu care a dialogat într-o întreagă viață
omenească și cu care nu încetează să comunice, dincolo de moarte, scrisul a
rămas un modus vivendi revitalizant, căci poetul trăiește și se împlinește în
prezent prin poezie.
Ciclurile sale sumeriene sunt superbe în
originalitatea lor de un autentic pitoresc. La rândul lor, sonetele, care au
luat locul psalmilor, vin ca o avalanșă, fiind așezate programatic și cutezător
în prelungirea Ultimelor sonete
închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu. Se
știe că Vasile Voiculescu a început numeric ciclul său de sonete acolo unde
terminase W. Shakespeare, adică de
la cifra CLV, mărturisind în primul
dintre ele concepția sa despre truda scrisului: „Nu-mi cerceta obârșia, ci
ține-n seamă soiul,/Guști fructul, nu tulpina, chiar aur de-ar părea… /
Strămoșii-mi, după nume, au învârtit țepoiul,/ Eu mânuiesc azi pana de mii de
ori mai grea.“ Ultimul său sonet, cel de-al 90-lea, conține un elogiu adus
Marelui Will, căruia i se adresează direct: „Dar tu ești soare veșnic: o clipă
poți ierta/Să fiu o biată gâză jucând în raza ta.”
Poet orfic, Dumitru Ichim a scris, la rândul
său, nu mai puțin de 150 sonete și numerotarea lor începe în volumul Tu știi că te iubesc cu cifra 245, poezia
sa fiind așezată sub cheia de înțeles a credinței că Iubirea este, mai presus
de toate, expresia sublimă a creației, adică este trăirea autentică, dată de
unirea cu Dumnezeu. Omul este unica făptură care poate accede la condiția de
Înger, iar exercițiul pe care îl realizează Dumitru Ichim este cel de a îngeri
lumea prin poezie. Omul descris de poet se definește drept „cel care a devenit
Înger.“ Am găsit în contemporaneitate același efort de îngerire la poetul
Nicolae Băciuț, care în cartea sa intitulată La taclale cu Dumnezeu din 2016 mărturisește: „învăț de-acum să fiu
fereastră,/prin care vrei să mă privești/și florilor să le fii glastră,/ când
numai tu te îngerești.” (Îngerire)
Desigur că tema aceasta merită tratată într-un demers de sine stătător, pentru
că literatura religioasă are valori certe, care se așteaptă identificate. În
opinia lui Ioan Alexandru: „Singurii poeți care au rămas sunt poeții creștini,
pentru că au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind Învierea
lui Christos, ce să mai vestești, ce să mai spui?”
Ca autoare a acestui eseu monografic,
Maria-Daniela Pănăzan se antrenează cu entuziasm în interpretarea motivelor și
simbolurilor din universul liric creat de Dumitru Ichim, intuindu-le înălțimea
întru spirit și profunzimea întru trăire. Propunerile originale de interpretare
urmează să devină o bază pentru viitoarele abordări critice. Ea se declară a fi
doar „o cititoare”, dar se dovedește una autorizată, stăpânind instrumentele
disecției pe care o face spre a atinge esențele semantice ale poeziilor. Prin
imersiunea la „izvorul ființei” și ca poet erotic, Dumitru Ichim are unele
asemănări cu Vasile Voiculescu și nu mă îndoiesc că cercetarea viitorului le va
evidenția cu prisosință. Lectura acestei cărți devine o baie inițiatică într-o
lume a tainelor existenței, autoarea luându-și ca repere pe Martin Heidegger,
Lucian Blaga, Rudolf Otto, Mircea Eliade și pe alți cugetători, care îi sunt
familiari poetului, ea semnalând și unele afinități ideatice.
În discursul Mariei-Daniela Pănăzan, Dumitru
Ichim este un creator de lumi, care reinventează starea paradisiacă și care are
forța de „a rescrie, cosmogonic, lumea ideilor”. Între capitolele foarte
interesante ale cărții menționăm Mirele
și mireasa, în care eseista abordează o temă mitologică, rămânând între
fruntariile plauzibilului, dacă nu chiar ale adevărului, dar fără a pierde din
înălțimea comentariului. Punctul de
plecare al capitolului Peisagistică
literară unică este amintirea miracolului înfloririi mărului ori a
cireșului din grădina copilăriei sale, undă emoțională în care îmbracă
interpretarea motivului livezii splendide, care apare în lumea versurilor lui
Dumitru Ichim. Pe aceasta, Maria-Daniela Pănăzan o privește dinăuntrul ei, cu o
înțelegere a tainelor existenței, conchizând, spre exemplu, prin recurgerea la
același motiv, luat ca reper, că „îndumnezeirea umană este floarea de cireș a
inimii”. Recurgând cu siguranță la superlativizări, atunci când versurile o
încântă, eseista afirmă cu deplină convingere că, între altele, poemul Tâlhărind înfloritul luminii este o
capodoperă.
Când creația poetului este în plină desfășurare
și în prezent, rostul unei monografii-eseu nu poate fi altul decât acela de a
ilustra stadiul cercetării operei autorului până azi. Așadar, avem în față o
bornă a exegezei, pentru care hic et nunc este semnalată bogăția motivelor-axă
ale unui univers poetic. Neîndoios, se fixează un punct de plecare pentru
viitoarele sinteze, mai obiectivate și sigure în a cuprinde și rodul poetic al viitorilor ani de creație.
Nu ne îndoim că poet al omenescului în
pluridimensionalitatea lui, Dumitru Ichim, care se bucură în prezent de o
ubicuitate binecuvântată în presa culturală românească din țară și din
străinătate, va mai închina minunatei sale muze și alte versuri viitoare, după
modelul lui Petrarca, primul poet modern al lumii, care în ciclul intitulat
semnificativ In vitae donnei Laura a
scris neobosit versurile de dragoste uimitoare, continuate sub denumirea In morte donnei Laura, devenit model
pentru toți poeții erosului din literatura universală. De ce nu am aștepta de
la orficul poet român o replică pe măsură la celebrul lui înaintaș, ca aed al
Iubirii?
Anca Sîrghie
Sursa: Maria-Daniela Pănăzan
