Călătorie în spaţiotimp
Raul
Constantinescu rămâne constant crezului său: poezia poate fi un loc unde
sufletul evadează în etern. Volumul de versuri Periplu prin neant (Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2014) este o
antologie de poeme mai vechi şi mai noi, poeme inedite, în regia autorului care
s-a străduit să actualizeze mesajul şi să ridice versul la nivelul special al
inspiraţiei autentice.
Raul
Constantinescu fixează în acest volum o viziune solidă despre viaţă, despre
artă, despre suferinţă. Viaţa a fost pentru poet locul în „spaţiotimp” (după
cum defineşte dimensiunea spirituală a existenţei), un loc al încercărilor, al
descoperirilor, al desăvârşirii, al suferinţei tainice. El este în legătură
directă cu poezia modernă, are mijloacele necesare de exprimare, este atent la
ceea ce se mişcă în lumea artei şi ştiinţei, în celula poemului. Cultura
marchează versul, metafora are o culoare aparte, pulsează în fiecare poezie o
energie veche şi nouă, marile teme ale omului în faţa universului sunt
recuperate şi puse în forme dinamice, pasionale. Viziunea poetului este una
profundă, mesajul nu este comod, livrescul este depăşit deşi acoperit de
nelinişte şi deschidere spre infinit. O lumină de începuturi pulsează în poeme,
ritmul este unul vechi, autentic, imn, colind, psalm, cântec şoptit,
imprecaţie, o viaţă tumultoasă, colind. Poetul este pasionat de folclor, de
vechi ziceri şi cântece. Între faptele la zi ale omului şi mit pendulează opera
lui Raul Constantinescu. El zice poemele, vulcanul de cuvinte revarsă lava de
idei, forma este uneori aridă, aspră, fondul este adânc, fulgere străbat cuvintele,
lumini ciudate, vorbele se leagă unele de altele într-un ritual riguros,
solicitând disciplina spirituală a cititorului. Labirintul pare o aventură necesară, nu ieşirea este importantă,
căutarea şi sensurile, reperele revelate, ţintele bănuite, tărâmul de dincolo
de cuvinte, lumina din labirint...
Raul
Constantinescu caută, deci, cu înfrigurare divinitatea, cu pasiune, caută acea
prezentă copleşitoare descoperită şi ascunsă în acelaşi timp, miez şi coajă,
vis şi viaţă, moarte şi stihii: „Te caut mereu în mine şi-n afară/ Cel ce
Te-arăţi în vis ţi-n rug aprins/ în mare şi în mic Cel veşnic necuprins/
printre bosoni prin mantia stelară...” (Psalmul
4).
Volumul
este structurat pe trei paliere fundamentale ale vieţii:
I.
Sublim
femininul
II.
După
ultimul Babel
III.
Netihnule
divinule/ O biserică pe stâncă
Toate probează
preocuparea pentru esenţe, se întrepătrund concepţii teologice, artistice,
ştiinţifice, estetice. Toate focalizează într-un discurs original, uneori
incomod, alteori strident, alteori şoptit. Femininul se dezvăluie ca frumuseţe
desăvârşită, femeia perfectă nu are corp, există un cântec ce generează iubire
din iubire, toate duc la relaţiile primare, de la început de lume, există o
foame în fiinţa omului greu explicabilă, ceva cheamă, pendulează între neant şi
zbor interior, iubirea nu are limite, femeia şi bărbatul fac parte din monadele
universului, până la urmă iubirea este sublimă, rămâne: miere, lumină, pelin,
un cântec de început de lume, o privighetoare cheamă, cheamă... Concluzia:
„miresei fără corp primultimul mire” (Cântec).
Alipirea dintre
bărbat şi femeie se petrece într-o zonă specială: „Iubito, neant devenim în
spaţiotimp... golul din clepsidre vom fi răsări/ ceea ce fost-am înainte de
naştere; deasupra nisipului amintirea umbrelor noastre/ precum n-ai fi fost se
vor risipi...” (Neant devenim).
Arderea celor doi este perfectă, se petrece anihilarea văzutului, doar umbre
venind dintr-o lume divină...
 |
| Foto: Raul Constantinescu și Aurel Pantea |
Partea a doua a
cărţii se deschide spre menirea artistului în lume, ultimul Babel o impune, în
ochii scribului sunt istorii, hazardul face posibilă viziunea, viaţa se
materializează într-o poezie eliberatoare, în Mâna lui Dumnezeu stă poetul,
hazardul este învins de poezie, se trece în cuvânt, este o altă regăsire: abis
şi munte, iluminare-n extaz, mirajul cuvintelor...
„Dumnezeul
cuvintelor de ultimă oră/ doar de puţinii aleşi zărit uneori prin jungla
cuvintelor.../ spre Tine singuri prin neguri printre stânci şerpării îşi taie
cărarea/ continuă rugă în luptă cu ei înşişi cu lumea e întreaga lor viaţă/
umile şoptite cuvinte cu smerenie în taină rostesc în surdină/ de Tine doar
auzite/” (Dumnezeul poeziei).
Relaţia poetului
cu Dumnezeu este una necesară şi specială, poetul caută, Dumnezeu controlează,
lumea nu ştie demersul, ruga, lacrima, suferinţa... „Dumnezeul poeziei de
ultimă oră îi urmează spre golgota/ abruptul propriu în lumină urcuş” – preţul,
un drum spre Golgota! Aici poetul este lucid, acceptă sacrificiul salvator,
însă arată şi preţul care trebuie plătit, unul greu de achitat în jungla cuvintelor...
Pe ultimul
palier al cărţii, intitulat Netihnule
Divinule, Raul Constantinescu cântă relaţia artistului cu divinitatea
fixând câteva repere în sublimul refuz oferit de materia în mişcare asimetrică
prin ochiul poetului. Sunt câţiva psalmi, o stare de smerenie, acceptarea
rigorii divine şi limitelor puse omului. Deşi acceptă că Dumnezeu nu poate fi
cunoscut direct, scribul ne prezintă câteva semne care dau dovada prezenţei
divine. E rolul artistului, este neliniştea lui, e dreptul la extaz!
În furtună sunt
câteva repere sigure, biserica pare a spune poetul deşi nu se concentrează pe
acest aspect. Ekklesia în sensul ei teologic este o colectivitate, adunarea
unor oameni care doresc să trăiască pentru un ideal, fără să pună accentul pe
ritual. Dumnezeu este totul şi cu mult mai mult, el ţine în degetul mic
universul, nu are nimic, având totul, el face lumină în bezna sufletului
omenesc în raport cu omul aprins de foamea oarbă de a fi în expansiune cu orice
preţ.
„Din alfabetul
rănii de moarte cu cele trei miliarde/ de hieroglife de veghe/ în miezul
genomului...” – iată starea din care priveşte artistul şi spre care priveşte ca
unic dar din clipa eternă. În această relaţie Dumnezeu şi artistul, timpul şi
spaţiul se suprimă, totul se focalizează pe o prezenţă copleşitoare, dinamică,
iubirea inundând delte de galaxii (Din
alfabetul rănii de moarte).
Omul artist este
învins de această prezenţă, ceva puternic acoperă stările: „Doamne, al meu nu
mai sunt.../ doar tu eşti tot ce mai sunt/ rău bun gând pământ/ vis al tău
peste noi iubiri sângerând...”.
Raul
Constantinescu este tumultuos în discursul său, nemilos cu cititorul şi cu
sine, fraza curge cu accente filozofice şi definiţii exacte cu nuanţe
teologice, metafora, forma poeziei se topeşte din mesaj, cumva nu are răbdare
cu revelaţia personală şi revelaţia generală pe care o primeşte, este
nerăbdător, de aici şi marele refuz simţit pe piele proprie. În procesul de
creaţie el inventează termeni specifici sau utilizează cuvinte mai puţin uzuale
în poem ca: spaţiotimp, lumile albnegre,
holografice goluri, alb-albastru-indigo cerescu și catharsis, neantia fără
limite, boson... Alteori este ironic cu omul pierdut în materie, fără aplecare
spre poezie, a renunţat intenţionat la unele reguli de scriere pentru a potenţa
efectul devastator al luminii în cuvinte, este distant şi preocupat totodată de
aproapele său poetcititorul, se adresează unor iniţiaţi, cunoscători şi are o
infinită compasiune pentru poeţii plecaţi pe care îi consideră ca fiind în Mâna
Domnului pentru sacrificiul lor făcut pe altarul artei (Iorga, Gyr, Crainic,
Maniu, Blaga, Barbu, Labiş) în oglindă cu cicisbeii ce râvnesc nurii orbitori
ai Euvantinei... Raul Constantinescu este un poet original, nu datorează nimic
cuiva, datorează totul poeziei, găsind o cale de comunicare din valea
plângerii...
Periplu? Da, o
lungă şi neprevăzută călătorie pe mări şi oceane, circumnavigaţie spirituală,
realul topindu-se în virtual şi mult mai mult, cu suferinţa umăr la umăr
(citind notele biografice, te poţi convinge, citind poezia, ai certitudinea).
Neantul?
Inexistenţa, nimicul, adică neantia
cum îi place să scrie poetului... Plonjând în abis, în neantia, el descoperă
lumi nebănuite, se redescoperă...
O carte sinteză,
o carte pe care poetul şi-a dorit-o ca mărturie, la final el se prezintă ca
stare civilă în labirint, cu note bibliografice lămuritoare şi aprecieri
critice corecte. Deşi nu este membru al Uniunii Scriitorilor din România, el o
merită din plin, este un scriitor în timpul vieţii sale şi nimeni nu-i poate
lua această stare de scrib cu manuscrise edificate în carnea sa, din toate am
simţit o detaşare, nu mai contează evenimentele trecătoare ale vieţii, el
confirmă şi mărturiseşte: „În mine Te-am simţit dintotdeauna,/ de-am rătăcit,
din hău mă-ntorc la Tine;/ în rugă zilnic, Doamne, suntem una/ – în psalmul Tău
cu litere latine” (Psalmul iubirii
6).
August, 2014
