INTERVIU PE O TEMĂ DATĂ
Revista „Discobolul” m-a invitat
să particip la o ancheta ce a fost publicată în numărul 1/2009, intitulată:
„Metamorfozele curentului anti-eminescian”
(de
la Alexandru Grama până la postmodernişti)”
1. Ce rol credeţi că au jucat detractorii, scepticii, profitorii,
zeflemitorii în receptarea operei lui
Eminescu, (în timpul vieţii şi după moartea poetului)? Cum ar fi arătat
Eminescu fără ei?
Răspuns:
Detractorii şi ceilalţi „specialişti” în opera lui Eminescu au
avut un rol important în epocă în sensul că au pus şi mai mult în lumina opera
de excepţie a poetului român, cu cât a fost mai atacat marele poet a rezistat
prin operă şi prin mitul care s-a format în jurul său, la orice atac opera sa a
rămas în picioare, iar poezia sa a căpătat mai mult mister.
A fost atacat de cei care şi-au
dorit un nume, e comod să distrugi dar e greu să rămâi fidel darurilor tale, cu
orice risc. Fidel crezului său literar, Eminescu şi-a sacrificat viaţa
personală, iar detractorii au văzut aici un punct slab, omul fragil în epocă,
dar asta a creat tensiune internă care a curs în operă.
Din punct de vedere al valorilor
creştine Eminescu nu a fost fidel unui crez biblic, aici pare vulnerabil, omul
universal a dorit să cunoască marile aventuri ale cunoaşterii şi a renunţat la
stabilitatea credinţei, expunându-se personal, dar spre finalul vieţii a
înţeles şi s-a întors spre Dumnezeu, s-a spovedit şi s-a eliberat. Această
tensiune a existenţei l-a expus, dar a rezistat prin poezia care s-a deschis
spre dragoste, spre natură, spre căutarea fiinţei iubite, spre muzica
interioară a scrierilor, tristeţea sa s-a metamorfozat în vers.
Pentru că cei care l-au atacat au
privit literatura static, nu dinamic, l-au rupt din context pe poet şi asta nu
este corect, dar valul iscat de poet s-a răzbunat, literatura română a ivit
alţi poeţi care i-au fost datori: Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ion Barbu… Fără Eminescu, tiparul poetului român în ceara roşie a literaturii vii, pecete
pentru cultura română, altfel ar fi
arătat sufletul românesc, mai sărac cu o seară pe deal în faţa universului…
Chiar pentru un student la
filologie poetul poate constitui ceva greu de explicat, un mânuitor al
cuvântului care nu ţine cont de elementarele reguli, normale într-o lume
normală. El are curajul, schimbă genul (sfinx e tratat ca feminin), sau
pluralul (torţă devine torţii), sau
inventează cuvinte (heinizat – în felul lui Heine), e o libertate pe care
şi-o asumă. De fapt prea - plinul sufletului său nu rezistă regulilor simple
gramaticale, limba română devine un loc prea îngust pentru creator, libertatea
sa e libertatea geniului, la intersecţia cu nebunia, poate tot un poet sa
înţeleagă asta, pentru restul e greu de primit şi atunci a-l ataca pe Eminescu
devine simplu, dar e mai greu de înţeles. De fapt limitele limbii române sunt
forţate la poet, el este stăpân peste limbă în timp ce detractorii sunt
stăpâniţi de limba română. Acest val se va extinde şi se va vedea exemplar la
Nichita Stănescu, care s-a jucat cu alese cuvinte până acolo unde sunetul nu
mai are reguli, ci trăieşte.
Dacă Maiorescu sau Gherea le-au
acceptat, văzând în el frumuseţea poetului în timpul vieţii sale, cei
superficiali nu l-au înţeles, invidia, sau ura, poate, le-a întunecat ochiul.
Anghel Demetriescu scria, din
postura poetului frivol şi manelist în stilul vechi al literaturii române:
"Aşadar, poet în suflet, dacă vreţi, dar aşa de puţin format încît nici
nu ştie să exprime ceea ce poate că simte, întrebuinţînd figuri neînţelese,
înşirînd unele după altele cuvinte care nu produc nici un sens, sfidînd
gramatica şi analiza logică, şi prin urmare fără farmec şi precizie în limbaj,
torturînd necontenit rima şi ritmul, şi prin urmare fără uşurinţă posibilă în
versificare – iată cum ne apare dl Eminescu. Persistăm a crede că, dacă, în
locul laudelor exagerate care au putut umfla vanitatea poetului fără de a-i
creşte meritul, s-ar fi dat de la început d-lui Eminescu sfaturi severe dar
juste, studiul, reflecţiunea, cercetarea mai cu amănuntul a versurilor sale
l-ar fi împiedicat de a mai da publicului nişte producţiuni atît de incorecte,
de neterminate, încît mulţimea greşelilor formei ne împiedică a zări chiar
scînteia inspiraţiunii".
Pe la 1891 Alexandru Grama din
Blaj scria:
" Eminescu n-a fost nice
geniu, nice cuprins de lumea ideală, ci un biet versificatoriu, tare de rînd,
tîmpit pentru lumea aceasta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele
sale... “.
Dar problema rămâne deschisă, moldovenii de dincolo de Prut îl consideră
o persoană controversată, maghiarii îl resping pentru că lumea şi programa
şcolară din Ardeal ar fi mai simple fără de
Eminescu. Pentru că poetul a fost un apărător la românilor, în zona lor
fundamentală, instituţia bisericii catolice l-a considerat un inamic şi a
procedat în consecinţă. Se cunoaşte faptul că poliţia austro – ungară l-a
urmărit şi l-a atacat în mod direct, omul Eminescu fiind redus la tăcere prin
metode specifice serviciilor secrete.
Fără detractorii din timpul vieţii
sale, Eminescu ar fi trăit altfel, poate mai mult şi poate ar fi realizat o
altfel de operă, pentru că potenţialul prefigura opera, operă care s-a realizat
ulterior cu alţi mari poeţi români, dar oricum presiunea existenţei s-a elibera
prin scrierile sale nu numai din poezie, ci şi din proză sau din publicistica
de excepţie, model pentru un ziarist care se doreşte trăitor din idee.
2. Ce ne puteţi spune în legătură cu metamorfozele curentului
anti-eminescian?
Răspuns:
Metamorfozele au pornit de la
invidie şi au culminat în politic, dragostea de ţară a poetului a ajuns monedă
de schimb pentru politicieni şi pentru oamenii de cultură care au dorit să
ajungă oameni politici, evident că Eminescu a fost cel care a definit cel mai
corect dragostea de ţară şi asta se poate citi în opera sa de ziarist, una la
dispoziţia poporului, greu de cumpărat şi greu de manipulat. De acest exemplu
s-au izbit cei care au încercat să se folosească de Eminescu, nu să înţeleagă
demersul său. Au trebuit să se schimbe forţat, devenind penibili.
3. Care este graniţa dintre un critic exigent şi un „detractor”, în
cazul de mai sus?
Răspuns:
Criticul exigent priveşte la operă
şi la efecte ei în literatura şi cultura română, detractorul priveşte la forme
şi la sine ca etalon de raportare.
De semnalat următoarea lucrare, într-un fel de referinţă: Alexandru Dobrescu, Detractorii lui Eminescu.
Editura Junimea, Iaşi, 2002. Autorul dă o definiţie a detractorului, ( profesie
liberală, după directiva europeană !) parcă pentru a lămuri apele, deşi cam
toată lumea intuieşte ceea ce poate fi un detractor. Detractorul este, conform
lui Alexandru Dobrescu – în accepţia curentă, persoana care lucrează cu bună
ştiinţă la ştirbirea (sau distrugerea) bunei reputaţii a cuiva“. E o definiţie
frustă, dar care cuprinde în ea esenţa. S-ar mai putea adăuga faptul că acest
liber profesionist trăieşte mai bine decât cel care iubeşte literatură şi prin
faptul că e o persoană prinsă pe statul de plată, cu drepturi de autor în
legalitate, pentru că în spate are pe cineva, undeva. Din păcate e o prea mare
aplecare spre aceste aspecte întunecate ale literaturii, e o un fel de reflex,
la modă după anul 1989, să critici, pentru că înainte se lăuda şi dacă e aşa în
politică, e bine şi în literatură, e pe val.
Poate
ar trebui să omitem pe detractori, să-i amintim mai rar, iar în spaţiul public
real sau virtual, poate sonor, să fie auzite poeziile lui Eminescu, recitate de
mari actori, pentru ca tinerii şi iubitorii de poezie să poată lua contact
direct cu versul care mângâie inima omului. Nimic din ceea ce este omenesc nu
lipseşte operei poetului, iar contactul cu opera atinge fiinţa celui dornic
de o viaţă spirituală bogată.
Diferenţa
dintre un critic exigent şi un detractor e diferenţa dintre Titu Maiorescu şi
Petre Grădişteanu ( interesant nume, care ar trece neobservat dacă nu ar fi
făcut pe contabilului printre cuvinte ),
autor de texte despre scrierile celor de la Junimea, în epoca numită Eminescu.
4. Credeţi că Eminescu a fost tema disputelor, în acest timp, sau
ţintele au fost altele?
Răspuns:
Eminescu a fost tema disputelor
pentru că modelul a provocat aceasta, dar au existat şi ţinte care au generat
din acest lucru, ţintele politice, de stil, de înţelegere a omului – poet, de
egoism, sau mai practice: poţi lua un doctorat scriind despre Eminescu, fără
să-i înţelegi laboratorul de creaţie şi poezia, analizând frust bibliografia
pusă la dispoziţie de mijloacele de informare accesibile acum oricui.
Faci parte din grupul select al
elitelor, poţi să critici pe Eminescu !
În timp Eminescu a fost revendicat
de elitele comuniste, până în anul 1989, pentru că el constituia etalonul comod
al propagandei oficiale. S-a format în acea perioadă un prag psihologic nereal,
Eminescu nu putea fi depăşit, conform propagandei, astfel poeţii generaţiei 60 –
80 nu s-au mai putut exprima deplin, erau cenzuraţi şi eliminaţi în mod subtil
pentru că trebuia făcut loc lui … Eminescu, susţineau … politrucii, erau
evenimente importante în luna ianuarie sau iunie şi atunci era pus acolo poetul
definitiv, statuie de ceară în festivalul cântecului beat, manea politică la
modă.
Chiar şi elitele Gărzii de Fier
şi-au însuşit imaginea lui Eminescu, o imagine comodă, exemplară, conformă cu
ideologia acestora, care îi acreditau starea mesianică.
Astăzi unii îl vor canonizat,
trecut în rândul sfinţilor, chiar dacă el este poetul şi nu teologul.
Au circulat tot felul de iniţiative în acest sens, sunt de notorietate.
Un spectacol ciudat şi chiar
televizat a fost emisiunea de cursă lungă „Mari români”, susţinută de televiziunea naţională, unde, la ore de
maximă audienţă, organizatorii, în anul 2007, au înţeles să opună lui Richard
Wurbrand, cunoscut creştin român la nivel mondial, pe Eminescu, de teamă că un
creştin evanghelic ar putea să fie ales pe un loc important, ştiind fiind că
religia naţională este ortodoxă. Iar Eminescu a fost trimis în … luptă, mort
fiind …, dar viu în mapa de propagandă…
Direcţiile detractorilor lui
Eminescu sunt contradictorii, conform cu interesele lor şi ale celor care îi
manipulează, iepurele iese din pălărie acolo unde nu te aştepţi.
Dar timpul îşi are logosul de
partea sa, impactul internetului, a informaţiei totale şi a tehnicilor de
manipulare, vor altera imaginea poetului, vremea îşi va alege oamenii, probabil
poezia scrisă de computer va fi mai spectaculoasă, poemul electronic va tinde
să bată poemul scris cu pana, iar modelul Eminescu reproducându-se prin alţi
poeţi, fotografia tradiţională va rămâne una etalon, dar alb – negru, în
comparaţie cu fotografia color a
momentului.
Dar cred că poeţii ştiu să-l pună
în lumină cel mai bine pe Eminescu.
Astfel poetul Marin Sorescu,
evaluând poetic tema Eminescu, a concluzionat clar că tot ceea ce are mai
frumos România, dacă trebuie să poarte un nume, atunci se va putea numi
Eminescu… Asta în ciuda detractorilor…
Iată ce scrie Nichita Stănescu,
despre poet şi limbă, arătând direcţia:
„ Niciodată limba nu poate fi a unuia singur, chiar dacă el se numeşte
Eminescu.
Numele ei este numele întregului nostru popor, viaţa ei este destinul
acestui popor.
Mai doarme când din când în când în trupul unui poet, dar pleacă repede
însângerată de istorie. „ Respirări
- Editura Sport – Turism, Bucureşti - 1982
Din punctul meu de vedere,
subiectiv bineînţeles, Eminescu e un mare poet universal pentru că poate fi
citit în cuvintele şi dincolo de cuvintele marilor poeţi români prin spiritul
şi logosul său etern şi asta mi se pare direcţia corectă.
Întrebări:
Redactor şef,
Redactor,
Aurel PANTEA
Mircea STÂNCEL
Răspunsuri: Constantin Stancu, Ianuarie
– februarie 2009, în revista „Discobolul” Alba-Iulia.
