(fragment, continuarea pe acest blog)
Întors de
la Paris în anul 1904, Ion Minulescu devine în scurtă vreme unul dintre cei mai
obişnuiţi clienţi ai cafenelelor bucureştene: Oteteleşanu, Capşa, însă, în
primul rând Kübler, unde şi face
cunoştinţă cu scriitorii-poeţi Şt. O.
Iosif, Ilarie Chendi, Panait Cerna, D. Anghel, cu ultimul chiar
împrietenindu-se, şi traducând în colaborare versuri din creaţia poeţilor francezi:
Albert Samain, (1858-1900), Charles
Guérin (1873-1907), H. Bataille, poet şi dramaturg (1872-1922), H. de Régnier (1864-1936),
pe care le-au şi publicat apoi în revista Sămănătorul.
Şi încă un amănunt legat de perioada
respectivă, extrem de interesant: în iarna 1906-1907, Ion Minulescu împreună cu
prietenul Dimitrie Anghel, se află la Constanţa, şedere care va fi ilustrată în
volumul Romanţe pentru mai târziu
(1908), şi, respectiv, Fantazii, de
D. Anghel (1909). Dar să mai reţinem că, în anul 1906, Minulescu începuse deja
să publice poezii în revista Viaţa
literară şi artistică al cărei conducător era Ilarie Chendi şi care urma să
intre, doi ani mai târziu, în alcătuirea volumului de versuri Romanţe pentru mai târziu (1908). În a
doua parte a perioadei, respectiv în anul 1907, Ion Minulescu este participant
activ la „sâmbetele literare” organizate de revista Convorbiri critice a lui Mihail Dragomirescu (1868-1942), cerc din
care mai făceau parte Liviu Rebreanu (1855-1944), Emil Gârleanu (1878-1914),
Mihail Sorbul (1885-1966), Dim. Nanu (1873-1943) ş.a.
Aşadar,
proaspăt „aterizatului” de la Paris, din zona celebrului Cartier Latin, poate chiar
cu ceva… ifose, explicabile la urma urmelor, Emil Manu îi face poetului un
excelent portret din perioada respectivă: „Purta
ochelari subţiri (…). Avea o mustaţă
roşiatică, tunsă, şi un obraz rotund,
rumen, ca obrazul unei femei. Corect şi proaspăt îmbrăcat (…), se purta cu lavalieră (…)” ş.a.m.d.
(Emil Manu, Cafeneau literară, Ed.
Saeculum I.O., 1997, p. 102). Dacă
luăm în considerare, şi nu văd de ce n-am face-o!. şi spusele altor
contemporani ai poetului-simbolist, portretul se mulează perfect pe… original.
După
întoarcerea de la Paris, Ion Minulescu a fost angajat pentru o scurtă perioadă
la Administraţia Domeniilor Regale
din Constanţa
unde a început relaţiile sale cu viitorul celebru Krikor H. Zambaccian (1889-1962), colecţionar şi
critic de artă român, de etnie armeană,
membru corespondent al Academiei
Române şi autor, între altele, a monografiilor lui Nicolae Grigorescu,
Gheorghe
Petraşcu, Nicolae
Tonitza, precum şi al volumelor de eseuri „Pagini de artă”,
„Însemnările unui amator de artă”, etc. Este perioada în care Minulescu a
început să atragă atenţia asupra lui însuşi prin îmbrăcăminte boemă colorată,
care cuprindea cravate imense şi eşarfe pe care le înfăşura în jurul gâtului,
cu o neglijenţă studiată; tot pe-atunci îşi lăsase barbă şi purta, cum era la
modă, pălărie cu boruri largi…
În scurtă
vreme, Ion Minulescu se impune tot mai mult în lirica vremii ca o voce
distinct-veselă, căreia i s-a spus chiar umoristică, în peisajul liricii
noastre de la începutul secolului XX, publicând în revista Viaţă nouă a lui Ovid Densuşianu, în 1905, versuri şi fragmente de
proză din Jurnalul unui pribeag.
Colaborarea la respectiva revistă nu este deloc întâmplătoare dacă avem în
vedere caracterul ei pronunţat simbolist…
Dar să nu
mergem mai departe, ci părăsind acest cadru cu semnificaţie importantă pentru
viaţa şi opera lui Ion Minulescu, să ne întoarcem puţin în timp, respectiv la începuturile
literare (cu primele poezii publicate) ale lui Ion Minulescu eveniment care a
avut loc în anul 1897, încă elev fiind la Piteşti, în revista Povestea vorbei, însă colaborând şi la
revistele: Foaia interesantă, Vieaţa, Foaia pentru toţi, Moda
ilustrată, Carmen, Evenimentul (Iaşi), Adevărul de joi.
În anii
următori, 1906-1907, într-un mers normal al lucrurilor, poetul semnează creaţii
de-ale sale şi in revistele Viaţa
literară şi artistică, Sămănătorul,
Convorbiri critice, poezii care vor
intra în alcătuirea volumului său de debut intitulat, nu fără o anume
semnificaţie: Romanţe pentru mai târziu,
Ed. Alacalay, 1908, ilustraţia copertei fiind semnată de prietenul său
Iosif Iser (1881-1958). În acelaşi an, vede lumina tiparului Casa cu geamuri portocalii, cu
precizarea limpede şi hotărâtă: proză
simbolistă.
Cu
aceasta, plus colaborările tot mai asidue la diversele publicaţii, nu neapărat
preponderent literare, sau simboliste, precum şi faptul că în acel an 1908,
el conduce – este adevărat: doar trei numere – Revista celorlalţi (20
martie, 1908 – 10 aprilie, 1908 – ultimul număr), publicaţie de orientare normal
simbolistă, cu articolul-program, Aprindeţi
torţele, editorial nu doar promovând înnoirea modalităţilor lirice de la
noi, ci reprezentând o reacţie de-a dreptul violentă împotriva tradiţionalismului.
Dintre colaboratorii publicaţiei ar fi de remarcat: Mihail Cruceanu, Eugeniu
Stefănescu-Est, N. Davidescu, Eugeniu Speranţia ş.a. Cumulând toate-aceste date
literar-statistice, intrăm într-un fel de normalitate a lucrurilor şi, cu toată
responsabilitatea şi certitudinea, putem considera anul 1908, „Anul literar Ion
Minulescu.” Însă e bine şi corect să
amintim aici şi faptul că în anul 1908, au mai apărut cărţi precum: Şoapte din umbră (versuri), de E.
Farago; Caleidoscopul lui A. Mirea (D.
Anghel şi Şt. O. Iosif); Poezii.
Impresii si senzatii moderne, de E. Isac; Zări seine, de A. Mândru; Cântarea
cântărilor, de C. Moldovanu (după poemul biblic omonim) ş.a., aproximativ
toate, într-un fel sau altul, dar cu precădere prin folosirea unei bogate
metaforizări, fiind legate indisolubil de simbolism. Poate ceva mai mult şi mai
pronunţat decât în alţi ani premergători, 1908 este şi trebuie considerat un
an-bază, cu un pic de exagerare, în ceea ce priveşte numărul de cărţi şi de
autori înrudiţi prin creaţia lor cu reminiscenţe importante din Manifestul mişcării publicat, cum
spuneam, de Jean Moréas în Le
Figaro (1886).
Discutând
aici despre Ion Minulescu, firesc este să ţinem seama de încă un adevăr care menţine
pe autorul Romanţelor în… pole position chiar şi în anul următor,
adică în vremurile de-atunci, cu posibilităţile de difuzare care erau, o
reeditare a volumului de Romanţe (în
1909), mi se pare a fi un eveniment/argument atât de elocvent în favoarea
popularităţii autorului, încât e de prisos orice alt comentariu. Dar să ne
înţelegem: această reeditare nu a fost un fel de hatâr, sau un pariu al cuiva
(fie şi chiar al autorului), ci o consecinţă a faptului că, în scurtă vreme
după revenirea în ţară de la Paris, Minulescu a devenit un personaj extrem de
important şi de popular între personajele cafenelelor bucureştene ale
începutului de secol XX, dar şi al cunoscutelor şi apreciatelor şezători
literare. O descriere a poetului făcută de către unul dintre foştii săi colegi
de studii la Paris (Nicolae Budurescu, poet simbolist şi el, 1888-1974), mi se
pare edificatoare în sensul ideii de mai înainte: „«Ion Minulescu a fost unul din poeţii populari, în multe înţelesuri ale
cuvântului din primele patru decenii ale veacului nostru;” (Emil Manu, Cafeneaua literară, Ed. Saeculum I.O., 1997, p.16). Şi încă: „«În mijlocul tuturor trona Minulescu, Minu –
cum îi ziceam noi cei mai apropiaţi -, care cu verva lui scânteietoare şi cu
glasul lui, care lua câteodată accente acute, domina tumultul.” (Viaţa românească, nr. 12/1971, p. 38-39).»”
Iar dacă mai adăugăm la acestea şi următoarele:„«Ion Minulescu era un produs al marilor
oraşe, un boem literat. (…) Parcă îl
văd înfăşurat în marile lui şaluri colorate, sub vasta-i pălărie fluturându-şi
lavaliera. Omul de o corpolenţă cam exagerată era un sanguin şi un exploziv.
Cafeneau literară trăia din plin, din când în când, un moment de teroare sub
vivacitatea lui.»”, avem portretul complet şi reprezentativ al poetului. Cu
atât mai mult, mai semnificativ şi mai credibil, având în vedere că această
ultimă caracterizare îi aparţine esteticianului Tudor Vianu… (Tudor Vianu, Prefaţă la volumul: Ion Minulescu, Versuri, Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă [ESPLA], 1957). Rezultă cu
claritate că începutul secolului trecut l-a găsit pe Minulescu atât în
deplinătatea forţelor creatoare cât şi în incipienţa unei glorii consolidată în
timp… Aici se cuvine, pentru lămurirea deplină a lucrurilor, o precizare:
determinarea publicării celei de-a doua ediţii a Romanţelor… (1909) s-a datorat succesului de care s-a bucurat prima
ediţie, apărând la cunoscuta şi prestigioasa Bibliotecă românească SOCEC – una dintre primele edituri mari din România, considerată de istorici
ca fiind cea mai importantă întreprindere a industriei româneşti a cărţii, şi care a funcţionat între anii 1870(?)-1948
când a fost desfiinţată din motive politice de către abia instauratul fost
regim comunist..
(continuarea pe acest blog)
Dumitru Hurubă
