Un an mai
târziu, respectiv în 1910, Ion Minulescu, angajat pe-atunci al revistei Viitorul, o cunoaşte în redacţia
publicaţiei pe Claudia Millian, poetă şi
ea, care îi va deveni soţie, mariaj din care a rezultat şi o fiică Mioara Minulescu, artistă plastică
înzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune filială păstrării memoriei părinţilor
ei. Continuând pe această
idee, să mai adăugăm că abia în 1914, la 11 aprilie, relaţia celor doi devine
oficială prin celebrarea căsătoriei
poetului cu Claudia
Millian. Mai în glumă mai în serios, de menţionat că are loc, de
fapt, o căsătorie între doi poeţi simbolişti, apropo de… cine se aseamănă, se
adună. Şi cred că nu strică să mai ştim că simbolista Claudia Millian (1887-1961), este autoarea
volumelor de versuri Garoafe roşii (1914), Cântări pentru pasărea
albastră (1923),
Întregire (1936),
precum şi a unor piese de teatru, între care drama Vreau să trăiesc (1937). Între timp, în anul
1912, Ion Minulescu scoate
ce-a de-a doua revistă, intitulată „Insula”, la care colaborează
între alţii G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian
Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu ş.a. Simbolic sau nu, revista îşi
încetează apariţia la 5 aprilie 1912, tot după trei numere ca şi Revista celorlalţi, 10 aprilie, cu 4 ani
înainte…
Dar e bine
şi corect să nu credem că Ion Minulescu a fost un răsfăţat al publicaţiilor cu
caracter literar-cultural, că poeziile sale se bucurau de la bun început de-o
primire entuziastă din partea tuturor redacţiilor şi literaţilor, sau a conducătorilor de reviste.
Nicidecum! În această ordine de idei, el însuşi povesteşte un episod
interesant: „(…) Abia după un an de
aşteptare, reuşesc să public în Semănătorul,
sub pseudonimul Gabriel Suţu, o traducere din Henri de Regnier, pe care o
făcusem în colaborare cu Anghel. (Dimitrie Anghel, n. DH). Când s-a aflat însă că unul dintre
colaboratori sunt eu, scandalul a luat
aşa proporţii, că bietul Scurtu a avut un atac de apoplexie, iar Anghel a
rupt-o definitiv cu Sămănătorul.” (I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Ed. Minerva,
1970, p. 198). De aici, dar şi din
alte întâmplări, mai mult sau mai puţin scriitoriceşti, mai mult sau mai puţin
plăcute, nu este greu să deducem că „instalarea” simbolismului în literatura
noastră la început de secol XX, nu era deloc o simplă găselniţă acceptată cu
cine ştie ce entuziasm. Să mai notez că însuşi autorul Romanţelor recunoştea după episodul cu Sămănătorul: „Mă simţeam
complet ostracizat din poezia românească. Eram desperat. Poeziile mele nu
plăceau nimănui. Ba ceva mai mult, cele care mie îmi plăceau erau socotite
chiar de către cei care îmi arătau o oarecare prietenie ca nişte adevărate
aberaţiuni.” (id. p. 199). Lovitură oarecum mai suportabilă a fost pentru
Minulescu atunci când „Poetul Dimitrie
Anghel, care stătuse multă vreme la Paris, prinsese oarecare dragoste de mine,
deşi mă considera ţicnit.” (I. Val., Chipuri…
p. 198).
Ca să
vezi!
Deci,
începuseră luptele în câmp deschis pro şi contra simbolismului. În acest
război, desigur inegal, cu forţe inegale participante şi în care înşişi
combatanţii din tabăra simbolistă erau dotaţi mai mult cu arme fabricate după „licenţă”
pariziană decât în ţară, sorţii de izbândă erau iluzorii. Însă, mai era o
armată participantă la conflict: lumea cititorilor, cititorii cărora le
convenea, spre surprinderea şi deruta tradiţionaliştilor înfocaţi, să mai audă
lecturi sau recitări şi din altfel de
poezii (mai ales). Pentru mulţi dintre ei era o noutate, o smulgere dintr-o
atmosferă a impactului autor-cititor, de multe ori cam prea siropoasă. Era un
context în care, cel puţin în cazul lui Minulescu, poeziile nu mai erau
recitate, ci declamate, trăite cu o teatralitate inimitabilă, spectacol în felul
său unic şi care asigura succesul întâlnirilor. Paradox? Nu. Dorinţa de noutate a publicului, de un şi mai… altfel, de spectaculozitate – de ce nu? –,
pentru că Minulescu ştia să cucerească publicul cu o gestică şi o mimică perfect…
direcţionate spre mintea şi inima noii categorii de cititori/ascultători,
respectiv conectaţii la noua poezie. Simbolistă. În această ordine de idei, Minulescu
se încadra perfect în aria ideii de mai sus, adică prezenţa lui într-o echipă
de scriitori, echivala cu o garanţie a întâlnirii de succes. Pentru că avea
personalitate, pentru că era inconfundabilul EL într-un fel special al zicerii: „Ştiu că-s vinovat, Părinte…/Ştiu că vine mea e mare –/Vină fără de
iertare;/Că-mi bat joc de cele sfinte/Şi nesocotesc Scriptura/Când păcătuiesc
de-a rândul/Şi cu fapta,/Şi cu gândul,/Şi cu ochii,/Şi cu gura…” (Rugă pentru iertarea păcatelor; în vol. Ion
Minulescu, Romanţe pentru mai târziu,
Ed. Pentru Literatură, 1967, p. 207). Sau: „Tristeţea
trenului ce pleacă/Noi n-am trăit-o niciodată,/Căci – călători adese cu trenul
–/În clipa când plecăm din gară,/Noi stăm pe loc –/Doar trenul pleacă!... (Prin gările cu firme-albastre, p. 104)(id.).
Să mai notăm că poetul se întorsese din Oraşul Luminilor purtând în suflet
entuziasmul unuia puternic
„îndoctrinat” cu ideile simbolismului francez deja solid înfipt în
poezia franceză. Înflăcărarea sa nu era fără o motivaţie concretă, fiindcă el
declară fără echivoc: „Faţă de Paris,
Bucureştii erau pentru mine un fel de teren virgin, pe care îl puteam cultiva
după placul meu. N-aveam decât să arunc în vânt o mână de seminţe şi recolta ar
fi fost gata…” (id., p. 197). Că
lucrurile n-au stat tocmai aşa, poetul şi-a dat seama în scurtă vreme, aflăm
despre acest adevăr chiar după reacţiile sale de mai înainte. În acelaşi
interviu acordat lui I. Valerian, poetul se plânge: „Refuzul cu care sunt primit de către pontifii zilelor de pe atunci mă
îndârjesc şi mai mult, deşi parte din confraţii mei, chiar de bună credinţă,
continuau să mă taxeze drept: prost, caraghios, maniac şi încăpăţânat. ,
însă, cum corect anticipase, conectarea
publicului larg de cititori la noua poezie, a dat, până la urmă, rezultate,
adesea chiar neaşteptat de pozitive.
*(Fragment, continuarea pe acest blog)
Dumitru Hurubă
