Ioan Evu: Rentabilă e totuși poezia... „Sunt poeme atinse de aripa îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din care se nasc miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de departe, din marile tragedii, din marile epopei, din mituri neepuizate, din istorii care au marcat oameni şi anotimpuri”

Potret

     IOAN EVU – născut la 19 Februarie, 1953 în comuna Peştişul Mare, jud. Hunedoara. Poet, prozator, cronicar literar, tălmăcitor din lirica germană, cantautor, solist vocal, chitarist şi lider al grupului muzical Canon din Hunedoara. Redactor al revistei literare „Provincia Corvina” şi „Ardealul literar”. A publicat poezie, proză şi cronică literară în majoritatea revistelor de cultură din ţară şi în câteva reviste din străinătate.

     Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

     Deţinător al mai multor premii literare, dintre care: Premiul I al Concursul naţional de Poezie – Tabăra literară Păuşa (1970), Premiul revistei Luceafărul – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1976), Premiul revistei Tribuna – Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”(1977), Premiul revistei Transilvania – Festivalul naţional de poezie „Lucian Blaga”(1981), Premiul Festivalului naţional de poezie „Lucian Blaga”(1982), Premiul revistei Familia – Festivalul naţional de proză scurtă „Marin Preda”(1982), Premiul Uniunii Scriitorilor (Filiala Sibiu) pentru volumul „Însoţitorul umbrei” (2004)

Cărţi publicate:
Fereastră de apă, editura Facla, 1982

Fără armură, editura Albatros, 1984
Somnul în munte, editura Facla, 1986
Poet de bunăvoie, editura Eminescu, 1996
Cetatea moartă, editura Helicon, 1998

Însoţitorul umbrei, editura Axa, 2003
Cenuşă vorbitoare, editura Călăuza, 2006
Amintirile unui pitic din vremea când era mai mic, editura Călăuza, 2007
Drei Dichter aus Rumänien / Trei poeţi din România (Ioan Evu, Gheorghe Mocuţa, Sorin Roşca), editura Radu Bărbulescu, München, 1999

Biografia durerii – poeme de Thomas Bernhard tălmăcite de Ioan Evu şi Theresia Haas,  editura Călăuza, 2009; etc.

Despre creaţia sa şi-au exprimat opiniile: Ioan Adam, Paul Aretzu, Ion Arieşanu, Marian Barbu, Radu Bărbulescu, Valeriu Bârgău, Carmen Blaga, Miron Blaga, Adrian Botez, Constanţa Buzea, Marin Chelu, Neculai Chirica, Mircea Ciobanu, Radu Ciobanu, Alexandru Condeescu, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Gârbea, Ion Gheorghe, Silviu Guga, Dumitru Hurubă, Ion Itu, Iv Martinovici, Ion Mircea, Florea Miu, Gheorghe Mocuţa, Mircea Moţ, Romul Munteanu, Gabriela Negreanu, Tudor Opriş, Edgar Papu, Adrian Păunescu, Mariana Pândaru, Petru Poantă, Maria Diana Popescu, George Puşcariu, Ion Roşioru, Atila Socaciu, Constantin Sorescu, Constantin Stancu, Mircea Stepan, Ion Stratan, Constantin Ştefuriuc, Laurenţiu Ulici, Dumitru Velea ş.a.

 Foto: Ioan Evu, Hunedoara, lansare antologie Elogiul furtunii

(În planul secund: Ioan Barb, Constantin Stancu, Liviu Ofileanu)

Ioan Evu: Rentabilă e totuşi poezia…

(Ioan Evu, Înger de rezervă, Piteşti: Editura Paralela 45, 2016.

Colecţia Biblioteca românească - poezie)

Ioan Evu realizează în volumul de versuri Înger de rezervă, apărut în anul 2016 la Editura Paralela 45, o scurtă panoramă a creației sale la sfârşit de epocă. Poet ancorat în zona poeziei cu mesaj, cu ritm interior şi rimă, cu muzicalitate şi ţipăt, ajuns la maturitate, are concluzii finale despre viaţă şi artă.

Atmosfera dominantă este de aceea a epuizării resurselor personale şi a resurselor lumii. E nevoie de încă un înger pentru a ne apărat de neant. Îngerul păzitor e depăşit, a căzut în genunchi împreună cu poemul. Temele poeziei sale rămân aceleaşi: Iubirea, natura, singurătatea, paradoxul lumii moderne, stranietatea. Dumnezeu este invocat cu pasiune, este invitat la un cântec discret şi melancolic.

Volumul este alcătuit din două părţi, aparent cu teme distincte, dar unitar prin compoziţie.

1.    Înger de rezervă;

2.    Calendar fără duminici (Exerciţii de uitare).

Materia volumului devoalează un poet care îşi caută un loc în marele joc secret: Poemul în care voi muri! Despre ce tace poemul…

Idei şi teme profunde se desfăşoară în faţa cititorului: Văzduh şi cuvinte, lacrima verticală, poezie şi pâine, gongul spart, decor părăsit, poem căzut în genunchi, calendar fără duminici, poem frânt, spre ţara nevermore… Este o realitatea crudă acceptată de poet, o realitate care-l erodează. Fără iubire timpul a ieşit din sărbătoare, Dumnezeu a părăsit lumea, un pustiu fără de ieşire, o lume fără duminici. Sinceritatea poetului este evidentă, poezia suferă, întreg universul poetic se arcuieşte, energiile s-au topit…

Despre toate acestea poemul tău

ar fi putut să tacă dar uite

cum te ia târfa de viaţă la întrebări

într-o dimineaţă oarecare

când descoperi în oglindă

un chip ostenit amintind vag de tine (Neutrino, p. 7).  

Din poeme descoperim o tablă a fericirii care se dizolvă, o fericire scurtă şi paradoxală, greu de prins în cadru, o fericire spartă la poalele muntelui. Chiar şi credinţa şi-a epuizat dimensiunile, individul s-a topit în lungul şir al celor care merg pe jos prin istorie. 

erai în tine în acelaşi timp şi înafara ta

un ce indefinibil prăbuşit

în hăul dintre larvă şi nimfă

întemniţat în carcasa oaselor tale cărunte

şi liber totdeodată ca un nenăscut

levitând deasupra imensului

ocean amniotic

în aşteptarea celuilalt mileniu (Neutrino, p. 10).

Speranţa se iveşte din miracolul poeziei care face lumea frumoasă, fericirea devine posibilă doar prin valenţele artei care armonizează omul cu universul. Un ritual secret, înţeles de poet şi redat ca un imn, o religie a suferinței:

Şi-n viforul acest neiertător

mai lasă-mi totuşi dreapta care scrie

iar de va fi într-un poem să mor

fă-mi Doamne învierea poezie! (Poemul în care voi muri, p. 12).

Pasiunea poetului izbucneşte dincolo de peisajul imediat, el cunoaşte drumul spre aspre lumini.

Un poem paradigmă pentru cititor, un Dumnezeu care îşi arată luminile eterne, care a trasat regula simplă, de bază, o temă dominantă a volumului:

În ziua a şaptea ostenit fiind

Tatăl Ceresc a aţipit

preţ de-o secundă cât o mie de ani.

S-a deşteptat din somn

şi a semnat cel mai frumos poem

care s-a scris vreodată.

Acel poem avea un singur vers:

Lumină.

Şi s-a făcut deodată

deşi soarele era de mult pe cer

exact acolo unde El îl aşezase (A şaptea zi, p 13).

În spatele tristeţii, a angoasei există un optimism bine temperat. Sunt metafore, viziuni, dorinţe, cântec, puls în venele timpului. Duminica de început se întâlnește cu sărbătoarea de final în plină lumină!

Sufletul este un curcubeu troienit, un ochi lucid deschis în zare, fericire abstractă, cuvinte de oţel care pot răzbuna poetul, fructul tainei neîncepute,  o lume în care își duc veacul traficanții de îngeri, oglinzi mincinoase, amurg împresurat de zei, o clipă care ar putea dăinui o veşnicie, niciodată adio…

Poetul face un salt peste timp, poezia este singura posibilitate rentabilă într-o lume fardată cu monezi:

Rentabilă e totuşi poezia.

Cum ai dormi cu tâmpla

pe-o lamă de cuţit

ca un bătrân canar

îndrăgostit de colivia

în care de un secol

văzduhul a murit.

Rentabilă e totuşi poezia (Poezie şi pâine, p. 29).

Poetul precum gladiatorul, cu tâmpla pe o lamă de cuțit!

Sentimentul părtăşiei cu cei apropiaţi este copleşitor, un cântec profund şi eliberator se iveşte în zicerile lui Ioan Evu, o puritate nădăjduită, o salvare care se coboară din cuvinte, astfel ele au puterea care schimbă timpurile, schimbă fiinţa.

Femeie ia copilul meu

curat ca roua pe morminte

să-l auzim pe Dumnezeu

cum se pogoară în cuvinte (Bocet, p. 37).

Sunt poeme atinse de aripa îngerului, poetul prinde muzica universului, ritmul acela unic din care se nasc miracole. El rămâne fidel acelei poezii care vine de departe, din marile tragedii, din marile epopei, din mituri neepuizate, din istorii care au marcat oameni şi anotimpuri. Lecturile din marile cărţi ale istoriei, tumultul care a schimbat colectivităţi, tensiuni care au purificat fiinţa, toate pulsează în acest volum, Ioan Evu se depărtează de experimentele facile, de focurile de artificii. Îşi asumă, pe lângă sinceritate, responsabilitatea de a spune adevărul acela care doare. A scris despre cărţile multor poeţi, a făcut-o cu empatie, cu bucurie, convins că este un slujitor umil al poeziei române. Lecturile    i-au marcat viziunea.

A doua parte a volumului, aşa cum o mărturiseşte, este un exerciţiu de uitare, o depărtare de iubirea reală şi iluzorie simultan și sinergic, de motorul care a pus în mişcare întreaga scenă pe care se desfăşoară poezia cu toate miracolele ei. Sunt iubiri care se devoră reciproc, o femeie străină plânge în oglindă, o mişcare între real şi iluzoriu, femeia care iubeşte -  rana care vindecă bărbatul de eternitate, un veac de singurătate în aşteptarea ei, prinsă în cântecul bărbatului rănit de singurătate, bolnav de moarte  sub ploaia ostilă. Timpul fără iubire trebuie ucis… Un poem fără sfârşit, un poem pentru un regat, strigă poetul îndrăgostit, ieşit afară din anotimp şi din cântec. „Dar vine iar dimineaţa de luni/ şi viaţa trece rânjind mai departe/ cu sau fără sentimente cu sau fără noi (Totuşi viaţa, p. 54). 

Bărbatul se joacă în plină singurătate cu imagini vechi, cu iubiri topite, cu doruri care nu vor mai veni. Este un joc asumat, o perioadă brutal dispărută, o eternitate fără de ieşire.

Numai poetul a şoptit pentru sine:

aceea nu era o femeie

ci însăşi tandreţea.

Şi chiar în clipa următoare

s-a prefăcut într-un mesteacăn.

Însă nimeni n-a observat

schimbarea nici măcar el poetul mesteacăn (Poetul mesteacăn, p. 60).

O nouă călătorie se arată, spre o ţară unică, nicicând visată, nicicând închipuită, un drum fără întoarcere, ieşirea prin locul de scăpare a istoriei:

În noaptea asta voi pleca

spre nicăieri spre undeva

nu mai fi tristă doamna mea

ai grijă să nu uit ceva (Spre ţara nevermore, p. 67).

Dincolo de stările inevitabile care macină fiinţa, Ioan Evu rămâne acelaşi poet pasionat, adept al poeziei care cântă în ninsoare, a poemului care poate deschide uşi, un poet special, remarcat de critica literară ca un scriitor original, preocupat de valoarea poeziei sale, iubitor de poeţi singuri şi speciali şi care ştie să pună mesajul în gura poemului, depășindu-și limitele și dezamăgirea.

Constantin Stancu