Cinci povestiri fantastice de Adrian Botez, reunite în
volumul Nălucirile abatelui Bernardo
(Râmnicu Sărat: Editura Refet, 2014. Director Constantin Marafet), o carte
provocatoare, ruptă de tradiţia literaturii actuale. Brusc, scriitorul simte
nevoia să mărturisească. Textul curge nesperat de liber, vine din zona textelor
medievale, cu mister, cu aplecare spre rigoare, cu frică de cuvinte. Un text
actual prin mesaj.
Temele alese pendulează între teologie, jurnal
literar, spovedanie. Surprinzător la Adrian Botez este faptul că apelează la
stilul catolic de a reda povestirea, face trimiteri specifice canonului, cu vie
aplecare spre rigoarea acestei confesiuni. Adrian Botez este cunoscut ca un
scriitor care activează în alt mediu, cu relief ortodox. Schimbarea paradigmei
de viziune este un semnal puternic privind necesitatea atingerii profunzimii
ideilor. Chiar dacă povestirile au ceva fantastic, au şi ceva real, ele se
coagulează în inima scriitorului ca spovedanie a unei relaţii speciale: relaţia
dintre om şi Dumnezeu. Conţinutul povestirilor a determinat şi stilul.
Povestirile sunt:
1.
Nălucirile abatelui Bernardo
2.
„Il Pollaiolo” – Eliberatorul Zborurilor
3.
Întâlnirea abatelui cu moartea
4.
Abatele, schivnicul şi diavolul
5.
Abatele şi imaginea din oglindă
Aceste scurte povestiri sunt prozo-poeme despre viaţă,
moarte, prezenţa lui Dumnezeu, întrebările oamenilor, păcat, libertate, puterea
celui atins de har, revelaţii particulare, tensiunea dintre acum şi nu încă, o
temă importantă pentru un teolog.
Bernardo (are un nume mai lung, demn de sfinţire)
povesteşte, călătoreşte, se roagă, este atent la semnele lăsate de Dumnezeu
oamenilor. Este fantezie în aceste năluciri? Consider că nu, sunt marile teme
care au marcat gândirea creştină în evul mediu şi care pune mari probleme
teologilor şi scriitorilor contemporani. Raţiunea a dominat evul mediu, dar
faptele oamenilor au fost marcate de miracole.
Povestirile redau existenţe inexprimabile, speciale,
fapte iraţionale, evenimente care provoacă timpul, ies în afara istoriei,
credinţa este altceva decât ceea ce doresc preoţii să ne convingă, cu totul
altceva...
Abaţia reprezenta o mănăstirea cu un statut special în
cadrul sistemului catolic teologic, avea legături direct cu papa sau cu alţi
episcopi cu rang înalt. Abatele conducea abaţia şi era responsabil de sufletele
aflate acolo şi de mesajul adresat lumii. Mesajul trebuia să vină de la
Dumnezeu...
Deja am prezentat esenţa naraţiunilor, abatele
Bernardo are ceva de spus lumii despre fiinţe speciale „las nicolettes” – soi
de plante incredibile, care plutesc la suprafaţa Amazonului (pe cursul
superior) în zona vârtejurilor, ca insule de lumină care orbesc privitorul, pot
fi plante sau animale. Pot fi văzute de cei care au ochi de zeu, oamenii sunt
terorizaţi de apariţie. Ele nu au mai fost văzute din acel an 1633, dar există
şi în alte zone cu risc divin... Se pare că abatele nu a minţit. El a fost
acuzat de fantasme... Înţelegem astfel că suntem în faţa unei revelaţii
speciale, Adrian Botez şi-o asumă prin literatură şi stare. Poate fi şi redarea
unei stări care l-a marcat pe scriitor, un fel de creator în abaţia sa care
formează opera, viaţa, speranţele... Da, apariţiile acelea de la Amazon au fost
văzute pe cursul superior, adică pentru cei iniţiaţi...
Profundă povestirea despre „Il Pollaiolo”,
eliberatorul zborurilor, cel care a eliberat păsările din coliviile nobililor
din Florenţa. Păsările erau ţinute în colivii de aur, în colivii de lux, erau
captive, hoţul le-a eliberat, păsările au fost orbite de lumină şi libertate.
Il Pollaiolo a fost prins şi condamnat la moarte pentru că a afectat
proprietatea mai marilor zilei, bine organizaţi în caste. Călăul a rămas
suspendat între cer şi pământ, păsările libere au ciugulit metalul securii, hoţul
a fost salvat, s-a produs minunea în spaţiul public, condamnarea avea loc în
piaţa centrală ca în toate timpurile. Cel care a iubit libertatea a scăpat,
există o forţă care este mai presus de oameni, de sisteme. Gândurile oamenilor
nu pot fi prinse în sisteme, în colivii doctrinare, libertatea este o valoare
care nu poate fi cenzurată de alţi oameni... Este raţiunea de a fi a oamenilor
care s-au născut din Dumnezeu, Creatorul... Povestirea redă libertatea
artistului dedicat care exprimă adevărul care l-a primit...
Povestea anahoretului tare bătrân care cunoştea
destinul oamenilor, retras în peştera sa, în întuneric, învăluit de lumină, el
avea acea vedere spirituală care permitea să privească în inima oamenilor, să
vadă inima timpului...
„Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt,
dacă s-ar îndura să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi
nefiresc, incredibil de lungă, împrejurul lui răsfirată, precum o băltoacă
albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarul lemnului ars.
Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi
fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi”.
Anahoretul este prezentat conform tiparului tainelor,
cumva rupt din cartea Apocalipsa (Biblia), un trimis special, cu misiune
specială. Cititorul va descoperi misterul mesajului său, unul despre viaţă şi
adevăr, unul despre predestinare şi libertate...
Una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizeca Mendieta
y Savayo y Alcantara a fost Întâmplări
ciudate, la răscrucea dintre lumi, un mesaj ultim, întâlnirea omului cu
Dumnezeu, o relaţie dorită, greu de realizat de oameni, dar abatele iese din
timp. Oglinda, ca o lupă, explodează în obrazul abatelui, lumina îl acoperă şi
începe călătoria... Există timp acolo şi eternitate, oglinda este metafora care
ţine loc regulilor logicii, poate fi oglinda cuvântului (ca la Apostolul
Pavel), dincolo de suprafaţa lumească există o altă realitate mult mai
profundă, acolo omul dedicat se poate apropia de Dumnezeu. Mister, minune,
tehnică literară, plus pasiunea lui Adrian Botez de a transmite ceva semenilor
despre relaţia om - Dumnezeu. Secretele curg, sunt teologice, îndoiala omului
persistă, glasul divin se exprimă, scriitorul lasă textul să curgă... Omul
refuză efortul unui gând luminat, înţelept, liniştit, pătrunzător, aşa cum l-a
creat Dumnezeu, ceva s-a pierdut pe drum, iremediabil. Confuzia persistă în
mintea omului, apariţia divină nu pare a fi ceea ce ar trebui să fie, până la
urmă şi oamenii l-au acuzat pe Iisus că este stăpânul dracilor, din acest motiv
ascultau de El, o confuzie crasă pentru că o împărăţie nu se ridică împotriva
ei însăşi, creaţia are regulile ei, le vezi dacă ai ochi spirituali...
Povestirile merită citite pentru mesajul lor subtil,
subliminal, profund spiritual...
-
... Tu eşti
Dumnezeu? – am horcăit eu.
-
De ce îţi vine
atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este
ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (adică am fost împins de
mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit
repetabil de către ochii voştri cei slabi, de către vederile voastre, totdeauna
bâzâind angoasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut,
zic, într-o grotă. Şi, de acolo, între beznele grotei, am întâlnit întru
împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii.
Adrian Botez trimite la întruparea Cuvântului,
Logosul, Iisus ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, făcând posibilă relaţia
dintre om şi Creator. Mesajul este unul acceptat de teologi, povestea este una
accesibilă cititorului.
Autorul foloseşte o frază echilibrată, misterioasă,
specifică vechilor cărturari, implică, în afara normelor literare şi teologice,
fantezia sa, la limita dintre canonul creştin acceptat şi revelaţia personală.
Fantezia este doar un joc intelectual, mesajul este unul care se impune.
Bernardo este un nume obişnuit pentru un călugăr în evul mediu, neobişnuit
pentru literatura momentului dominată de experienţe de tot felul. Unele idei
aparţin călugărilor săraci, care au depus jurământ de castitate şi sărăcie, din
Ordinul Franciscan, dar nu numai, sunt exprimate unele proceduri specifice: a
beatifica, a canoniza, se fac trimiteri la personaje istorice reale precum Papa
Celestin, etc. În timpul Evului Mediu călugării au conservat textele sfinte,
le-au copiat, le-au transmis mai departe. Ei şi-au propus să ducă o viaţă
umilă, departe de „nălucirile” lumii, în realitatea divină permisă omului...
Abatele Bernardo încheie: „...Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi
de la oglinzi”.
Cu alte cuvinte, atenţie la paradigma vieţii, dincolo
de imaginea din oglindă este o lume, o altă abaţie, mai densă... Iubirea pare
să fie cheia misterelor pentru cei iniţiaţi, precum abatele Bernardo. Poate că
Adrian Botez s-a închipuit, pentru o clipă, acel abate plutind între două lumi,
scriind, călătorind cu fiecare carte, pe cursul superior, dorind „beatificarea”,
într-o libertate absolută, permisă scriitorului care înţelege...
Sau, poate, este o nălucire?
Constantin Stancu
