Jocul de-a infinitul infinit
Nirvana este o stare specială,
călătoria omului ajunge la limita fără de limite, nu se poate explica prezentul
eternităţii acolo, nu sunt cuvinte. Cuvinte sunt neputincioase, o palidă
amintire a locului numit pământ, a locului numit trup. În budism noţiunea
defineşte o stare profundă, eliberarea de durere şi suferinţă, dobândită prin
contemplare şi asceză. Sufletul se armonizează cu divinitatea, dobândeşte forma
de repaos în lumină. În scrierile sale Apostolul Pavel descrie călătoria sa până
la al treilea cer, fără să poată preciza dacă a fost în trup, sau fără trup, a
auzit în rai cuvinte care nu se pot spune, cuvinte care nu este bine să le
rosteşti (2 Corinteni 12: 2-5). Deşi Eugen Dorcescu apelează la o noţiune din
filozofia indiană, poate şi pentru că noţiunea este bine asimilată de
scriitori, de artişti în general, în titlul dat cărţii sale publicată în anul
2014, Nirvana (Eugen Dorcescu, Nirvana, Timişoara: Editura Mirton,
2014), valorile pe care îşi construieşte viaţa şi opera sunt creştine.
Poetul stabileşte de la
început naraţiunea în câmpul literar, este o postbiografie şi a fost declanşată
de un eveniment trist, decesul soţiei, Olimpia Berca în 30 octombrie 2014,
importantă personalitate a literaturii contemporane.
Volumul este dens, declanşat
de amărăciune, înţelepciune, durere, lacrimă nespusă. Mesajul se iveşte
natural, pe două planuri, relaţia bărbat – femeie, relaţia om – Dumnezeu (El
Shaddai/ Dumnezeul Cel Atotputernic). Cele două planuri se întretaie, se completează,
se luminează reciproc. Eugen Dorcescu este dedicat poeziei creştine, a definit
esenţa unei astfel de opere bazată pe valorile creştine, a scris o profundă
poezie creştină, a colaborat la traducerea Bibliei în ultima variantă acceptată
oficial de Biserica Creştină Ortodoxă Română, o capodoperă în coordonarea lui
Bartolomeu Valeriu Anania. Este unul dintre cei mai documentaţi scriitori
contemporani şi în ceea ce priveşte teologia
serioasă bazată pe cărţile Bibliei. Cunoaşte fenomenul în esenţele lui. De
remarcat limbajul simplu abordat de poet, dar profund în mesaj, poemele nu au
titlu, este un singur psalm compus din mai multe părţi legate între ele. Unele
sunt datate, exactitatea fixează planul prezent pentru abordarea eternităţii
care se deschide pentru cel iniţiat.
Poemele scrise de Eugen
Dorcescu sunt psalmi, o prelungire a stilului abordat de autorii umani ai
Scripturii, o literatură specială, inspirată de Duhul Sfânt.
Câţiva stâlpi de aducerea
aminte sunt în aceste poeme: unitatea omului în accepţia credinţei, bărbat-femeie (iş/işa, în ebraica veche),
prezenţa fiinţei în aparentă absenţă cauzată de moartea necesară, Dumnezeu ca
păstor al oamenilor, adevăratul conducător al istoriei şi a universului...
Poetul apelează la termenii biblici în exprimarea literară, nu este loc de
adaptări, e lecţia pe care a învăţat-o de la scribii care au transcris textul
divin în curăţia inimii.
Dispariţia soţiei, jumătatea
fiinţei, produce durere, mister, deschide o fereastră spre eternitate, este o
lecţie dură pe care omul o primeşte de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu are soluţii
pentru a compensa dispariţia celeilalte jumătăţi, poetul apelează la psalm, la
poezie. Volumul are un poem drept prolog, este datat decembrie 2011, un poem
delicat, visul celor doi, bărbatul şi
femeia, visul care le dă semnul destinului omenesc. Împletirea visului în
fiinţele celor doi se face misterios, este repetat de trei ori, Dumnezeu a
vorbit, nu face nimic fără să-şi anunţe aleşii...
Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,
În ziua sumbră şi vulgară,
Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,
Cu glas timid şi indecis,
Ce-ţi spun acum să nu te doară.
Dar am visat acelaşi vis
Azi-noapte, pentru-a treia
oară (p.5).
Semnul este definitoriu, declanşează căutarea celor
două jumătăţi, o călătoriei misterioasă, interesantă, irezistibilă. „Te căutam.
Şi-mi petreceam/ Eternitatea căutând” (p.6).
Călătoria nu este una obişnuită, este un dar dat
omului, cuvintele sunt insuficiente şi limitate: „Zburam, cu aripi străvezii,/
Precum lumina în lumină” (p.5).
Evenimentul, zguduitor pentru om, afectează şi planul
pământesc al bărbatului rămas să-şi ducă pe umeri crucea până la capăt.
Evenimentele ulterioare, locurile, gesturile care apar, toate amintesc de
femeia care a plecat. Legătura se consolidează în absenţă, sub presiunea
absenţei, în lumina lui Dumnezeu. Aici este taina poemelor lui Eugen Dorcescu,
pledoaria pentru smerenia omului în faţa lecţiilor date de Dumnezeu. Poetul nu se
postează pe poziţia intelectualului obişnuit cu textele de înţelepciune,
poziţie ades abordată în literatura română, pentru mulţi scriitori Dumnezeu
este unul manipulabil, unul care se pliază pe ideile artistului, care acceptă
jocul omului afectat de păcat. Eugen Dorcescu îşi asimilează poziţia sa de om
de pământ, e darul lui Dumnezeu Creatorul..., abia începutul...
„De ce m-a zămislit/ aşa/ Cel Sfânt?/ Un strop de duh
şi-un/ munte de/ pământ…” (p.23).
Căutarea poetului pare sortită eşecului: „Iubita mea,
de ce m-ai părăsit?/ Te caut peste tot, nu te-am găsit./ Te joci de-a infinitul
infinit?” (p.26). Jocul acesta este doar iniţierea în starea ce urmează, relaţia continuă cu deschidere spre
infinit... Bărbatul se simte vinovat de starea prezentă, de faptul că el mai
este viu, că suferinţa îi atinge mintea, sufletul, poemele... Noua situaţie îl
împinge pe bărbat în faţa Adevărului, este unul absolut, este întâlnirea cu
Dumnezeu prin aparenta absenţă, este pipăirea eternităţii într-un spaţiotimp ascuns omului... Inima inimii exprimă partea cea mai
profundă a fiinţei, sămânţa de lumină pusă de Cel Atotputernic / El Shaddai în
muntele de pământ. „Adevărul cumplit/ până-n inima inimii mă/ săgetează:/ Cum
mai pot să/ trăiesc,/ dacă tot ce-am iubit/ a murit?” (p.37).
Semnele relaţiei în noua
situaţie vin dintr-o dimensiune divină, sub imperiul spiritului etern,
tristeţea copleşeşte pe cel viu, ziua nu are dimensiunile bucuriei, totul pare
fără valoare, dar există semnul prezenţei femeii în cealaltă dimensiune apropiată:
„Începe-o zi sinistră, ca un hău./ Sunt dincolo de bine şi de rău./ Un porumbel
la geam: E duhul tău?” (p.44). Răspunsul este plenar, cuvinte şi-au epuizat
energia, porumbelul este semnul divin al autorităţii lui Dumnezeu pentru om,
fie în viaţă, fie în cealaltă dimensiune, care sunt despărţite printr-o
prăpastie, deocamdată...
Iubirea este cea care dă valoare omului, iubirea leagă
cele două planuri, ea este semnul că eternitatea este o realitate mult mai
profundă decât este în primul plan al vederii cu inima: „Te-am iubit când/ erai
trup şi sânge/ şi duh./ Te iubesc şi cenuşă” (p.46).
Ultimul poem dezvăluie
tragedia omului de pământ, care şi-a pierdut Raiul din cauza păcatului, a
erorilor, a greşelilor. Revelaţia este dovada că există o stare viitoare pentru
cei doi, bărbat-femeie, dincolo de aparenţe, dar revelaţia produce durere
pentru cel rămas singur în muntele său de pământ...
Absenţa e-o prezenţă negativă,
E-un gol, o aşteptare, o latenţă.
E moarte şi viaţă, deopotrivă –
Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o
absenţă.
De neatins fiind, şi nevăzută,
Asociind realităţi contrare,
Absenţa naşte jale şi frustrare
Şi-un gând de neputinţă absolută.
Ne-existând, nu poate să se-ascundă.
Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.
Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…
Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,
Mai greu de îndurat decât prezenţa (p.
51, coperta ultimă).
Această lecţie
pregăteşte omul pentru o relaţie mult mai profundă, relaţia cu Dumnezeu. El se
întoarce acasă, în alt cort, cum scrie Apostolul Pavel în epistolele sale...
Constantin Stancu
