Două măşti post-moderniste cu ştaif
(Liviu Ofileanu şi Ioan Barb)
Liviu Ofileanu şi Ioan Barb sunt
într-o comunicare dinamică în volumul de versuri Plăcuţa Ouija*. Vasele comunicante îşi produc efectul sub aprige
metafore. Ei se caută, se evită, caută direcţii stranii într-un timp, totuşi,
de unică folosinţă. Volumul este prezentat pe ultima copertă de Felix Nicolau
şi Rita Chirian, cei doi semnalează liniile de forţă ale poemelor, ale
dialogului, ale viziunii. Cuvintele lor transmit cititorului, pe scurt, epopeea
într-o lume aproximativă.
Felix Nicolau scrie despre carte: „Ascultăm un duet de un livresc
postmodernist, dar care, prin sensibilitate şi detaşare de ambiţii lumeşti,
după ce toată lumea a fost filtrată prin mintea poetică, se încadrează în mai
modernul, holistul post-modernism”.
Rita Chirian notează: „Că la fiecare dintre cei doi e mult poem
trăit şi asumat nu e nici urmă de îndoială; că fiecare dintre ei arborează
măşti culturale cu ştaif, făcând din cuvântul scris un purtător de cod
unic...”.
Placheta se structurează pe două
paliere subiective:
·
Liviu Ofileanu, Muzică vieneză în vagonul de dormit;
·
Ioan Barb, Avatarurile
lui Schreber.
Liviu Ofileanu este adeptul unui postmodernism unde se simte
democraţia cuvintelor, cultură, mundan şi dinamism. Poemele sale par a se
dezintegra, le ţine forţa miraculoasă a inspiraţiei. Deşi versurile mustesc de
lirism, scopul final este relativ, lumea este o iluzie. Putem călători, nu se
ştie în ce vagon, nu se ştie dacă se va ajunge la destinaţie, speranţa îmbină
elementele, muzica este acolo, o lume inconştientă de mersul trenului. Muzica
ţine ritmul unei călătorii prin labirintul de iluzii. Poetul rămâne lucid,
elementele biografice îi dau energie, cultură, motivaţie, limbajul omului
simplu, siguranţa într-un univers cu mai multe dimensiuni greu de prins.
Călătoria ar putea fi de lux, muzica din compartiment dă acreditarea, nimeni nu
garantează destinaţia, nimeni nu garantează nimic. Se poate încerca mereu cu
orice, poate cu moare de varză, poate cu macheta unui vagon din piaţa cu
vechituri, poate cu poemul ca instrument.
Liviu Ofileanu sugerează că,
iată, poetul este personajul principal, că poemul este vehiculul perfect, că
realitatea are trei colţuri, că nimicul poate fi salvat. E o certitudine când
lumea se întreabă dacă din literatură se poate trăi. Descoperi un postmodernism
agitat: negru e un alb locuit, injecţii cu timp, aparenţele violente din ochiul
individului în piaţa de vechituri, locuri nesigure: nici moarte, nici viaţă; parabole
convenţionale, călătoria prin realitate se duce în vagonul fantomă, aţa de
mămăligă leagă universurile paralele. Liviu Ofileanu simte celula poemului ca
pe o iluzie la îndemâna magicianului: există un minut de eternitate, gravitaţie
păcătoasă lângă celălalt călător, ciuma digitală spală creierii, muzica roţilor
dinţate, luminiţa de la capătul tunelului este un plasture alb peste ochi, ziua
nunţii se resetează, visul dă fericit din coadă, etc., elemente care continuă
în ritm de vals în vagonul lui Ofileanu. Orice zi, orice lucru, mare sau mic,
pot intra în poem cu fanfara înainte şi poetul dă din mâini, divorţează,
călătoreşte, destinaţia este doar problemă de resetare, de relativitate fără de
Einstein-ul cel de toate zilele, cel care bea şi călătoreşte în vagonul de
dormit, geniu cu centura de siguranţă pusă pe destin.
„Şi-am văzut că democraţia nu-i
o zbenguială,/ ăia au dărâmat zidul berlinului/ însă Noi am rămas şi-acum pe
din două,/ trăim acelaşi banc, ne salutăm tot ca pe vremea lui moise/ doar că-i
adăugăm un papion cu cristal swarovski/ distinsului nostru prepuţ (parabola ca formă de politeţe, p. 31). Ofileanu maschează
dezamăgirile insului modern sub masca respectabilă a culturii care nu mai
foloseşte nimănui pentru că, nu-i aşa, femeile
te iubesc doar dacă ai bani... (p. 23). Antagonismul este împins la
paroxism, cuvinte care se resping se atrag pentru că închiderea aceasta se deschide... Înţelegi sensul călătoriei în
momentul când poetul scrie: metafora
moare-n spitale.
Ioan Barb, în schimb, este convins că totul se modifică nevăzut
dacă intervine cineva din afara poemului, acceptă jocul postmodernist din
motive de stil, moarte este reală, la fel ca moartea poetei Magda Kuhn
înconjurată de flori. Omul din cer coboară şi dă consistenţă viziunii. Cetăţeanul
s-a degradat, ruina vine din codul genetic, din relaţiile dintre indivizi, din
relaţia degenerată cu Dumnezeu, din capcana în care el a căzut singur datorită
înstrăinării, omul vulnerabil se pierde în filozofia măruntă de fiecare zi.
Păcatul l-a afectat pe individ, poetul se străduieşte să scrie despre un Dumnezeu care lasă lumea să viseze...
Drama artistului în această lume
se descoperă în poemul poem cu Magda Kuhn,
reală, imagine proiectată dintr-o altă dimensiune, moartea pare ieşirea din
metafore, în oglindă cu Liviu Ofileanu.
Din acest punct de vedere
călătorul este în siguranţă, moartea nu presară mesaje, levitaţia agită istorii
individuale, sunt semnele măslinului şi femeia fluture, apoi revelaţia. Ioan
Barb forţează limbajul care îi era potrivit, postmodernismul este ocazia, una potrivită.
Teme sale rămân intacte: soldatul ca personaj istoric, călătorul în interes de
serviciu, iubirea, salvarea posibilă prin credinţă, cunoaşterea prin revelaţie.
Sub altar, chipuri, scrumul cuvintelor peste rănile deschise, cei de dincolo
fac semne, o altă lume. În poemul revelaţie,
elementele sunt preluate din Apocalipsa (Biblia), acolo lumea se poate schimba,
ceva nou, curat, destinaţia finală nu este Viena, destinaţia finală este un alt
loc atins de magnetice viziuni.
„nu mai simt decât teamă/ voi
îmbătrâni şi azi inutil/ mă va răscoli iar absenţa/ ca atunci când cerul/ mi-a
înfipt între coaste/ ultimul copac/ noaptea mi-a scuturat/ funinginea din aortă/
nu puteam salva păsările/ împuşcate/ în mintea mea” (umbra întoarcerii, p. 67).
Putem concluziona, în ce îl
priveşte pe Ioan Barb: „sfârşitul tuturor lucrurilor îţi va mistui amintirea” (revelaţia, p. 78).
Cu alte cuvinte, realitatea are
trei colţuri, dar înstrăinarea omului de Dumnezeu îl face vulnerabil tocmai în
vagonul de dormit unde apocalipsa vine pe muzică albastră, cu stil şi metodă.
După ninsoare, soldaţii se ridică din tranşee precum morţii la învierea de
apoi..., după cum sugerează Ioan Barb în poemul poate nu s-a întâmplat nimic.
Plăcuţa Ouija risipeşte cuvinte, cei doi poeţi se zbat să scape din
strânsoarea unui alfabet în care s-au prins cu eleganţă.
Revoltat şi agitat, Liviu Ofileanu nu apelează la energii
care să susţină divinaţia, se mulţumeşte cu revolta, cu limitele sociale, cu
parabolele care modifică istoria, el este acolo, în trenul spre o altă viaţă,
Viena, destinaţia presupusă, este simbolul călătoriei individului simplu spre
altceva, dar trenul se află în controlul altcuiva, poate a morţii...
Ioan Barb depune efortul de
veghea în lanul cu poeme: cenuşa idealurilor ne orbeşte, amintirea se poate
împacheta, rochia de seară se mulează pe gândurile femeii, omul fuge în adâncul
său, un bărbat străin se va purta familiar cu hainele poetului pentru că
moartea nu lasă mesaje, trenul foamei este cel mai sigur vehicul de pe lume, în
lumea de sub pleoape este cald, există timp netrăit, viaţa îţi coase cămaşa pe
oase, omul nu înţelege de ce trebuie să se nască...
Curajul de a intra în arena cu
poeme în tandem precum în jocurile moderne de societate, le dă un anumit
avantaj: poezia este posibilă într-o lume care ne stăpâneşte prin lucruri şi
frică.
La finalul scrierilor, cei doi scriitori
pun la dispoziţia cititorului datele biobibliografice, călătoria prin magma
literaturii se face în mod real, cu detentă şi energii în alabastru.
* Liviu
Ofileanu / Ioan Barb, Plăcuţa Ouija,
versuri, 85 pagini, Timişoara, Editura Brumar, 2015
*
„Placa Ouija (sau Placa Spiritelor
sau placa/planşeta „vorbitoare”) este o placă plană marcată cu literele alfabetului,
numerele 0-9, cuvintele "DA", "NU", "salut"
(ocazional) şi "la revedere", împreună cu diverse simboluri şi
elemente grafice. Acesta placă foloseşte o planşetă (o piesă mică din lemn în
formă de inimă) sau un indicator mobil pentru a indica mesajul unui aşa-zis spirit pe placă în timpul unei şedinţe de spiritism.
Participanţii pun degetele pe planşetă şi acesta este mişcată deasupra plăcii
pentru a se crea cuvinte ca şi cum ar fi un mesaj din partea unui spirit.
Termenul "Ouija" este folosit generic pentru a se referi la orice tip
de placă vorbitoare (Wikipedia).
*
Schreber –
judecător german, bolnav psihic, a fost tratat de Freud. Memoriile sale sunt
relevante şi pun în evidenţă demenţa, paranoia, etc. Memoriile lui Schreber au
devenit celebre prin faptul că au fost analizate de Sigmund Freud.
Foto: Liviu Ofileanu (coperta de carte) și Ioan Barb la o lansare de carte, Deva - 2013
