Suflete amestecate și misterul vieții... Ladisalu Daradici și pofta de a povesti. „Acţiunea se petrece la Hunedoara, aproape de lacul Cinciş, un loc misterios şi afectat de mituri. Lacul este un personaj în sine, o lume. Lacul este oglinda oamenilor şi a cetăţii. Hunedoara este un oraş monoindustrial, cu legende. Lacul ademeneşte istoria şi destinul oamenilor”

Suflete amestecate

Ladislau Daradici este un romantic modern. În romanul Oraşul sufletelor amestecate, Bucureşti: Editura eLiteratura, 2015, abordează cu mult curaj destinul unor oameni ai vremurilor pe care le trăim. Atent la detalii, la mediul în care trăiesc personajele, la relaţiile dintre ele, scriitorul pune accentul pe sufletele lor. Sufletele sunt cu adevărat importante. Un roman în care acţiunea se împleteşte cu poezia, cu fiorul. În vremurile acestea oamenii pot   să-şi piardă sufletele, sensul vieţii.

Personaje principale sunt Maria şi József, un bărbat şi o femeie. Maturi, prinşi în plasa întâmplărilor neprevăzute care blochează suflete. Maria, asistentă medicală, el, şoferul de pe ambulanţa spitalului. O echipă apăsată de sarcinile de serviciu, de boli personale, de singurătate. Singurătatea este elementul care le modelează mintea, sufletele, timpul. Acţiunea se petrece la Hunedoara, aproape de lacul Cinciş, un loc misterios şi afectat de mituri. Lacul este un personaj în sine, o lume. Lacul este oglinda oamenilor şi a cetăţii. Hunedoara este un oraş monoindustrial, cu legende. Lacul ademeneşte istoria şi destinul oamenilor.

Viaţa ar fi putut fi liniştită pentru personaje, dar nu a fost aşa. Maria îşi pierde fiul, Alexandru, care se îneacă în lacul flămând. Acest eveniment marchează viaţa femeii, efectele sunt fulgerate. Îşi pierde soţul, familia este afectată, îşi pierde identitatea. Este lucrul cel mai cumplit pentru o femeie. Ea nu va şti încotro va ajunge. Trauma o copleşeşte. Capabilă să se dedice meseriei şi celor aflaţi în nevoie ca urmare a multor accidente care pot apărarea în viaţa oamenilor, ea nu mai poate face lucruri normale pentru sine. Activitatea de pe salvarea spitalului îi fură şi timpul. Nu mai poate iubi, se însingurează, are accese de retragere din realitate, memoria se încarcă de plumbul durerii. Memoria este singura comoară. Reface în mintea-i viaţa şi destinul fiului pierdut. Dialogul ei cu lacul, personaj flămând de suflete, este tensionat. Îşi doreşte fiul înapoi, dorinţa este un miraj neacoperit de puterea apelor. Doreşte să-i recupereze trupul pentru a-l îngropa după datină.

Ladislau Daradici redă legenda lacului Cinciş în episoade bine structurate, totul intră în istorie şi în mit. Lacul a înghiţit multe suflete, biserica, sate, cimitire. Sufletele din adânc strigă după cele din oraş. Lacul alimentează cu apa necesară oraşul, întreprinderile. Vremurile se schimbă, activitatea industrială scade, apa strigă spre oameni istorii zilnice. Este un permanent dialog între lac şi oraş, un dialog special, limbajul este straniu, înţeles de cei care suferă. Conductele poartă mesajul cu ţipete şi lamentaţii. Maria este prinsă în capcana monstrului care i-a răpit fiul şi bărbatul, care i-a înnegrit sufletul. Există vase comunicante secrete între oraş, lac, oameni, istorie.

Întâlnirea cu József este una care-i schimbă planul vieţii. Bărbatul, cu răbdare,  depăşindu-şi tarele singurătăţii, o readuce la viaţă. Îi redă identitatea furată.

Refugiul în natură, excursiile făcute împreună, visele, micile gesturi care au efecte mari, toate o scot pe Maria din zona apocalipsei personale. Dragostea, mai ales dragostea, declanşează un proces de schimbare profundă. Ea se reîntoarce la viaţa pierdută.

Autorul prezintă cu atenţie şi căldură dragostea unor oameni maturi care-şi regăsesc ritmul pierdut în faţa destinului implacabil. Daradici cunoaşte bine zona, descrie peisajele, oraşele pe unde călătoresc ea şi el în căutarea vieţii pierdute. Din momentul în care ei îşi reintră în ritmul normal al vieţii prin relaţii integre, lumea se reface din mii de elemente, se recompune întregul. Viaţa este recâştigată cu toate continentele ei. Naraţiunea curge lin şi precis.

Biserici, sate, cimitire aflate în adâncul apelor lacului Cinciş formează o lume care a fost, prezentă prin oglindire, prin reflecţie în viaţa oamenilor care continuă să trăiască. Sunt zone în care imaginarul depăşeşte limitele realului, textul devine poem. Scriitorul nu se ascunde, lasă în plină lumină aceste  paliere: realul, fantasticul, lacul, moartea, dragostea. Mitul se împleteşte cu suferinţa. O suferinţă mută uneori. Când femeia şi bărbatul se întâlnesc în propria lor legendă, lucrurile se simplifică prin miracolul dragostei care acoperă toate. Sufletele se amestecă. În modul acesta ele se apropie, dar îşi menţin şi identitatea, îşi păstrează intacte energiile. Singurătatea este depăşită. Maria va căuta să-şi găsească fiul pierdut în moarte, dragostea o duce pe drumul corect. La final, Daradici are câteva precizări legate de roman.

„Cât timp am lucrat la Oraşul…, am urcat de câteva ori la lacul Cinciş din Munţii Poiana Ruscăi. Ultima oară, într-o sâmbătă, la începutul lui decembrie; a fost atâta soare şi vreme atât de caldă, încât am dus un scaun pliant pe mal şi am rămas acolo ore bune, observând lacul, cei câţiva pescari dintr-un golf apropiat şi scriind pagină după pagină într-un caiet, cu creionul. Povestea satelor, bisericilor şi cimitirelor de pe fundul lacului este reală, o serie de alte aspecte ţinând de fantastic. Cu toate acestea, în această fază, povestea mi se pare mai veridică decât realitatea care m-a inspirat” (p. 226).

Lupta lacului nemilos cu oraşul este redată cu atenţie. „Ţevile huruiră din nou; era ca un blestem. Tot oraşul se plângea, se întâmplau atâtea, zilnic câte o conductă înfundată sau spartă, apa inundând subsolurile, scurgându-se pe străzi, izvoare limpezi răbufnind din asfalt şi beton peste noapte, transformându-se în pâraie. Se spune că instalaţiile ar fi de vină, vechi de o jumătate de secol, fierul şi fonta ruginind şi plesnind; dacă până şi metalul, te întrebai, ce pretenţii să mai ai de la un om de carne, de la un fir de viaţă cât o rază de stea, cât o aţă? (p. 17)”

Căutarea fiului pierdut a captat-o pe Maria, viaţa ei era urzicată de întrebări fără răspuns în viaţa reală.

„Deseori se întreba ce fel de om ar fi fost Alexandru, ce fel de lucruri i-ar fi plăcut, unde s-ar fi regăsit. De când era mic, ar fi vrut să stea doar afară şi dacă ieşea din oraş, la lac, la munte sau chiar şi numai la marginea oraşului, până la pădure, era în culmea fericirii” (p.p. 69-70).

Scriitorul descrie cu răbdare, tandreţe, bucurie, farmec naşterea iubirii între cei doi. Este o dragoste de oameni maturi, compusă din mii de istorii, de gesturi, de cuvinte spuse sau subînţelese, din tăceri şi mărturii. Din momentul în care femeia îşi mărturiseşte singurătatea şi slăbiciunile sufleteşte, sentimentele se declanşează cu frumuseţe şi farmec. Daradici sesizează momentul de cotitură în viaţa oamenilor. „Şi deschise uşa debaralei, arătându-i locul ei de refugiu şi de spaimă în care, când simţea că îşi pierde minţile, suporta teroarea, asaltul rece al limacşilor, într-un ultim gest disperat de neputinţă, sinucidere spirituală şi autoflagelare… De autoexil…”( p.168). Mărturia se eliberează de tensiuni, este o spovedanie târzie în faţa unui om care o întâmpină cu multă căldură, simplitate şi bucurie.

Ca asistentă medicală, alături de József, Maria a ajutat oameni în nevoie, accidentaţi, oameni la limita fizică a existenţei. Însângeraţi, cu mintea rătăcită, cu trupul acoperit de răni, cu viaţa pâlpâind în corp. A făcut-o cu dăruire, cu pasiune. Nu se putea ajuta pe ea. Rănile spirituale sunt mai profunde, se vindecă foarte greu, prin oameni care pot dărui iubire. Daradici prinde esenţa, lasă textul să curgă, povesteşte simplu, cu o energie discretă şi cu mult pasiune.

„Vara se scurgea ca un poem şi Maria simţea cum devine tot mai dependentă de omul ei. Căci aşa-i spunea József, omul ei, iar ea, femeia lui” (p. 210). 

Femeia şi bărbatul se întâlnesc, formează întregul, povestea capătă consistenţa, poemul creşte şi cuvintele se schimbă în viaţă. Sufletele se amestecă...

Daradici defineşte filmul acesta: „Este un roman al căutării, al recuperării sinelui de către doi oameni însinguraţi, prinşi într-o încrâncenare aproape imposibilă de a salva vieţi. Paradoxal, până la un anumit punct, ceea ce izbutesc ei să facă atât de bine pentru alţii, nu reuşesc şi pentru ei înşişi” (p. 226).

La începutul romanului aflăm date despre scriitor, Ladislau Daradici este prozator, poet, critic literar, fin observator al fenomenului literar actual. Profesor dedicat, el prezintă modelul de scriitor al cetăţii, implicat în multiple activităţi. Cărţile sale, enumerate pe scurt, ne descoperă lumea unui scriitor profund ataşat valorilor clasice, artei, culturii, fenomenului social complex în care lumea s-a trezit la final de epocă. A fost inclus în antologia celor mai frumoase proze ale anului (2014, Editura Adenium). La final, precizările autorului au menirea de a contura tema romanului, atenţia acordată dramelor speciale în care oamenii pot cădea fără voia lor. Precizările demonstrează căldura autorului şi atenţia acordată cititorului: „...e o rostire sinceră în simplitate şi care spune poate mai mult decât ar fi permis despre autorul ei” (p.227).

 

Constantin Stancu