Viața după dosar. Protocoalele absurdului. „Viaţa: Arta de a trăi şi a îmbătrâni! Cei sensibili înnebunesc, dragostea îi copleşeşte, vin regrete, boli, neantul cu ritual şi reţete compensate. Neputinţele cele de toate zilele. Toţi vom ajunge în acest punct, irepetabil şi brutal. Rămân amintirile, singurătate, fuga în virtual, iubirile care te ajung din urmă, pasiunile care au adus timpuri de foc. Fotbal, jocuri de societate, vremuri cu mituri şi istorii care au făcut... istorie. România este a noastră, miturile ne aparţin, boala poate fi ocolită prin fantezie” - Finalul este încrâncenat: „Categorisim oamenii, cântărim creiere şi caractere, de pe poziţia noastră, de pe un piedestal temporal. Ne erijăm în legiuitori, judecători, profeţi şi, în general, schimbăm destine umane, cu un aer dictatorial şi de intoleranţă” (p. 308)”

Arta de a trăi

(Voicu Lăzăruţ, Viaţa după dosar, Deva:Editura Gligor Haşa, 2015)

Viaţa după dosar, o viaţă complicată, o viaţă irepetabilă. Voicu Lăzăruţ, curajos şi frenetic, îşi prezintă viaţa prin prisma celui aflat sub lupa fostelor organe ale securităţii. Una era varianta „oficială” pusă de prieteni şi apropiaţi în fişierele organelor de informaţii, alta e varianta trăită, durută şi lăcrimată. Revoltat pe sportul „dosariada”, la modă după anul 1989, revoltat pe caracterul unor oameni pe care i-a considerat prieteni, scriitorul se aruncă în lanul de fapte. Faptele cetăţeanului în vremea vieţii sale. 

Plecând de la imaginea liniştită din zonele publice ale oraşului, cu pensionari amabili şi binevoitori, cu pensii babane şi trecut armonios după regula comunismului bine asezonat cu duplicitari, autorul îşi prezintă viaţa cu simplitate, mânie şi, chiar, furie.

Dosar? Vreţi dosarul, iată, e aici, la dispoziţia dumneavoastră!

Viaţa: Arta de a trăi şi a îmbătrâni! Cei sensibili înnebunesc, dragostea îi copleşeşte, vin regrete, boli, neantul cu ritual şi reţete compensate. Neputinţele cele de toate zilele. Toţi vom ajunge în acest punct, irepetabil şi brutal. Rămân amintirile, singurătate, fuga în virtual, iubirile care te ajung din urmă, pasiunile care au adus timpuri de foc. Fotbal, jocuri de societate, vremuri cu mituri şi istorii care au făcut... istorie. România este a noastră, miturile ne aparţin, boala poate fi ocolită prin fantezie.

Surprinzător, autorul ne prezintă şi o bibliografie, cărţile care au modelat textele, cărţile care i-au inundat viaţa, de la Inteligenţa materiei la Candidaţi la fericire, de la Idiotul la celebrele legi ale lui Murphy, de la Ghidul birocratului la Regele manelelor. Şocul „dosariadei”, şocul morţii şi al efemerului în pânza de păianjen a eternităţii.

Argumentele autorului: „De ce mai vreau Dosarul CNSAS? Pentru simplu fapt că vreau să văd cine şi ce a scris în caracterizări şi turnătorii despre mine şi familia mea, noi trei, membrii de nădejde şi de conducere ai P.C.R. Vreau să-mi elucidez propriul trecut, pe etape. Vreau să se deconspire structurile şi acţiunile securităţii, cu efecte asupra întregii mele generaţii. Vreau să-i ghicesc şi să-i recunosc clar pe cei ce făceau această mizeră activitate” (p.6).

Arta de a trăi, este arta dezamăgirii: Oameni în care cetăţeanul de rând şi-a pus nădejdea. Vin minciuni, interesul care acoperă caractere, cultură, educaţie, agresivitatea celor care fug după avere, avere, avere...  O revoltă împotriva sistemului. „Societatea noastră de acum miroase a lene, a minciună, superficialitate politică, făcută de incapabili. Peste tot sunt judecăţi fără minte şi caracter, aproape toţi mimează munca şi gândirea, deşi, peste tot miroase a creier ars sau mâinile bătătorite” (p.24). Este o analiză între luciditate şi revoltă. Dacă există o artă a vieţii, există şi o artă a superficialităţii şi a minciunii. Cu ironie, Voicu Lăzăruţ reţine un citat din J.W. Lec: „Abia, când am ajuns în beznă, mi s-a luminat capul!”.

Interesante sunt pasajele în care autorul abordează fotbalul ca fenomen social complex, o lume a bărbaţilor care apar eroi, vedete, rataţi, mizerie şi glorie. Memorialistul reţine cu plăcere acest spectacol social oferit de fotbal, fără documentare, fără analize pe statistici, doar bucurie plină. El reţine un citat din S. Heginbotham: „Oricine a inventat fotbalul, ar trebui să fie venerat, ca un Zeu!”. Apoi, plonjează în viaţa unor fotbalişti care au activat în provincie. O face cu atenţie, redând dramele, erorile, greşeala. Oameni care s-au ratat. Viciile i-au răpus, zeii de o zi au căzut în noroi. De ce? Voicu Lăzăruţ are răbdarea de a nara, povestea este una tragică, povestea unor gladiatori care au murit fără să ştie de ce. Vremuri şi oameni în iarbă...

Iarba acoperă toate...

Interesant este capitolul dedicat cartoforilor, jucătorilor de jocuri de noroc, otrava societăţii, microbul care distruge suflete. Analiza făcută este una devastatoare, e analiza unei societăţi în cădere, redă în microcosmos marile valuri din macrocosmos. „Este flagelul moral şi vital al contemporaneităţii! Este speranţa, ce veşnic nu moare! Jocul în sine, jocul de cărţi este de fapt, jocul de numere sau figuri. Este în prezent amplificat astăzi, dar în genetica omenirii există de mii de ani” (p.197). Ne sunt prezentate destine şi fapte de „gambler”.

Despre istoria care ne-a afectat viaţa, memorialistul reţine o definiţie luată din emisiunile de televiziune: Petru Groza = Don Quijote / Romulus Zăroni = Sancho Panza. Politica a ridicat oameni pe piedestal, i-a coborât pe unii, rămân miturile, bancurile, clipele pline de umor şi zădărnicie. „Petru Groza nu a fost un filozof al istoriei, ci un iscusit al vieţii, care a trăit mereu în contradicţie, când cu burghezia, când cu dictatura proletariatului”. Acestui erou de film, personalitate controversată, un tânăr istoric, Dorin Liviu Birfoi, i-a dedicat o carte importantă: Petru Groza, ultimul burghez. Voicu Lăzăruţ remarcă faptul că istoricul s-a documentat asiduu, a creat un personaj şi mai complex decât a fost în realitate. Analiza făcută în Viaţa după dosar este una ludică, fiecare om a avut şi va avea un dosar undeva.

Despre iubirile cu tâlc, putem reţine că există un tumult al hormonilor adormiţi, o veşnică alergare spre plăceri care nu consolidează. Autorul povesteşte cu plăcere aventuri care s-au sfârşit în „cutia cu amintiri”. Sunt evenimente care au făcut deliciul bărbatului tânăr, amintiri care acum sapă la baza viselor.   

„Erau minţi ale unor femei mai tinere, la care n-am umblat deloc, le-am iubit în stare brută. Căci îmi plăceau femeile, cu un corp şi o curăţenie perfectă şi să fie puţin curve. Au existat pentru câteva ore sau zile, în viaţa mea şi femei „ghips” sau marmoreene, care erau bune de soţii, poate, doar, după 60 de ani sau de murături, poate într-o altă viaţă, femei amorfe, pe care le-am evitat, cât am putut, în viaţa amoroasă” (p.250).

Tristeţe şi luciditate în prejma morţii, pentru unii oameni care s-au dus în cimitirul necesar, a fost o oportunitate orizontală. Autorul abordează fenomenul cu o energie specifică bărbatului care priveşte în mai multe direcţii, convins că viitorul stă pe stânca trecutului, iar prezentul merită puţină atenţie. „În cimitirul dragilor noştri înaintaşi îngropăm vieţi, care au avut tot timpul frica de moarte. La unii a fost mai mare frica de sărăcie, accidente, boli, singurătate, când erau în viaţă, până au trecut în altă lume. Nu pentru că eu mă dau „Doctor în Frică”, dar frica este boală universală” (p.95).

Pentru Voicu Lăzăruţ dosarul este ocazia perfectă să retrăiască momente fierbinţi ale vieţii. Temele în carte, aparent fără legătură, se leagă prin timpul mărturisirii. Totul pare a fi venit foarte repede. Sociologia, psihologia, sportul, literatura, iubirile, greşelile sunt prinse în filmul propriu, după un scenariu care se doreşte veridic. Taina aparţine celui care scrie, celui care uneşte părţile pentru a forma întregul.

Există în această carte teme pentru mai multe cărţi. Cu timpul, scrisul lui Voicu Lăzăruţ va căpăta mai multă consistenţă. Naraţiunea se va fixa pe teme majore bine coagulate în viaţa reală. Interesul său pentru lumea în care a trăit, trăieşte şi speră să creadă, este autentic. Revolta se transformă treptat în jurnal, foamea de adevăr îl presează, sensurile scapă multelor personaje care se mişcă în planul poveştii. Remarcabil faptul că fiecare dintre capitole are unul sau două citate din scriitori sau personalităţi importante. El leagă viaţa după dosar de marile evenimente culturale care au zguduit lumea. Conştiinţele au fost marcate de vorbe celebre. Generaţiilor care vin după cele petrecute, nu vor înţelege misterul care a ţinut în priză alte generaţii, în ciuda tensiunilor sociale. Cu alte cuvinte, este o artă modul în care trăim acest dar.

Povestea începe banal: „...viaţa de pensionar îţi oferă o pensie mică, dar o libertate mare de acţiune, o independenţă şi o libertate de invidiat, m-am hotărât într-o frumoasă zi de iarnă, să fac o cerere de acces la dosar...”(p.5).

Finalul este încrâncenat: „Categorisim oamenii, cântărim creiere şi caractere, de pe poziţia noastră, de pe un piedestal temporal. Ne erijăm în legiuitori, judecători, profeţi şi, în general, schimbăm destine umane, cu un aer dictatorial şi de intoleranţă” (p. 308).

Constantin Stancu