Carte
apărută în cadrul Proiectului
„100 de
cărţi pentru Marea Unire – 1918-2018”,
proiect finanţat de
Asociaţia „Nicolae Băciuţ” pentru Descoperirea şi
Promovarea Valorilor Cultural-Artistice şi Profesionale şi
Consiliul
Judeţean Mureş
Cuvânt
înainte
Cum poate deveni cineva scriitor în cele
mai grele condiții posibile – aceasta ar fi tema cărții de dialoguri între Veronica Pavel Lerner și Nicolae
Băciuț. Prin urmare, un ciudat „dialog peste ocean” destinat să schițeze
traseul unei vieți de aparențe modeste, al vieții Veronicăi – o româncă fixată
în Canada în urmă cu 36 de ani,
profesoară de chimie în România, chimistă de recunoscută valoare în
Canada, muziciană și pianistă amatoare, redescoperitoare în cele din urmă a
literaturii.
Dialogul
autobiografic pe care protagonista îl are cu editorul Nicolae Băciuț ar fi trebuit probabil să surprindă specificul
a zeci de mii de biografii asemănătoare, proprii românilor fixați peste hotare
în ultimii ani ai comunismului. S-a
transformat însă în cu totul altceva, în romanul discret al unei existențe mai
degrabă neobișnuite. Coleg de facultate și prieten cu Toma Pavel, cu fratele
Veronicăi, am putut urmări de la distanță biografia surorii lui, pe care o
înțeleg cu adevărat abia astăzi, citind dialogurile.
Obstacolele
în calea transformării Veronicăi în scriitor au fost numeroase și aparent
insurmontabile. O boală gravă contractată la vârsta de cinci ani, care se putea
termina tragic, și mai ales lunga perioadă de recuperare motorie de după boală;
pasiunea de a scrie, ivită în copilărie, dar contracarată de cele mai variate
circumstanțe biografice, între care formarea ei de chimist a reprezentat-o pe
cea principală; plecarea din țară la o vârstă nu foarte tânără, la 38 de ani,
și obligația de a munci pe brânci în noile condiții pentru a supraviețui;
urgențele profesionale, continue și presante, din Canada, din a doua ei patrie.
Dar
visul din copilărie și din adolescență reprezentat de iubirea pentru Artă sub
toate formele ei (muzică, pictură, scris) a urmărit-o cu tenacitate. A început
să-l realizeze scriind în limba română – provocare aruncată lumii întregi! – la
o vârstă pe care oricine ar caracteriza-o drept tardivă. Există însă oare vârstă
tardivă pentru a deveni scriitor? Se pare că nu. Prima carte a debutantei întârziate
apărea în anul 2000 (Miniaturi de dincolo
de Ocean), atunci când Veronica împlinise 56 de ani – dar ce contează 56 de
ani, când e vorba de vocație? Vor urma și alte cărți, între care o interesantă
culegere de poezii (Binecuvîntatul
prezent, 2006). Actualul volum de dialoguri ne oferă explicația și
justificarea imprevizibilului traseu către ieșirea la lumina literaturii.
În aceste
condiții, a aprecia valoarea în sine a ceea ce scrie Veronica Pavel Lerner mi
se pare inutil: nivelul mai mult decât onorabil al versurilor și al prozelor ei
cade pe planul al doilea. Importante rămân victoria ultimă a Literaturii și
eroismul autorului ei.
Mihai Zamfir
Un ocean între întrebări şi răspunsuri
De mai bine de patru decenii m-am pus în slujba dialogului literar. Mai
întâi, în joacă, am pus întrebări unor colegi bistriţeni de cenaclu (Virgil
Raţiu, Alexandru Cristian Miloş), apoi cu temere, în primele luni de facultate,
unor scriitori consacraţi (Teohar Mihadaş, Romulus Guga), apoi, cu îndrăzneală,
unor nume de prim rang (Nichita Stănescu, Marin Sorescu), în cele din urmă,
ofensiv, la zeci de scriitori, de toate calibrele, adunând peste o mie de
pagini de manuscris. De aici şi până la a da contur primei Istorii a literaturii române contemporane în interviuri (apărută în
2005, în 2 volume), ca operă de autor, (antologii de interviuri de diverşi
autori mai apărând) n-a fost decât un pas, care trebuia să sfideze cenzura care
îi luase locul cenzurii ideologice, cea economică.
Istoria mea oferea o
panoramă a vieţii literare de dinainte de 1989, dar trecând şi dincolo de acest
prag, aproape un deceniu.
Gazde bune pentru interviurile mele au fost, pe rând, revistele Echinox şi Vatra, Vatra veche, publicând
însă, sporadic, şi în alte gazete.
Elanurile mele în privinţa exerciţiilor maieutice s-au concretizat şi în
câteva opuri de anvergură, dacă am în vedere cărţile de interviuri pe care
le-am realizat cu N. Steinhardt, Nichita Stănescu, Ion Vlasiu, Mihai Sin ş.a.
Timpul a căpătat însă alt ritm în ultimul deceniu, activităţile mele
editoriale s-au diversificat, timpul rămas la dispoziţie pentru ceea ce fusese
pasiunea anilor de tinereţe fiind tot mai zgârcit. E adevărat, în acelaşi timp,
că interesul pentru dialogurile literare nu s-a stins, ba chiar aş zice că au
câştigat teren confesiunile, jurnalele literare, memorialistica...
Mijloacele de comunicare au explodat şi ele, în formule diverse, unele dintre
cele mai facile – dialogul video în timp real prin skype, de pildă – astfel
încât dialogul literar ajunsese să beneficieze de toate condiţiile realizării.
Formulele la care am recurs eu, în timp, au fost pe atunci determinate
de oportunităţile vremii – înregistrări audio, dialoguri faţa în faţă,
consemnate pe hârtie, dialoguri video... Una dintre formulele “de forţă majoră”
a fost dialogul epistolar. Iar cartea de interviuri cu N. Steinhardt a fost
realizată astfel, printr-o suită de scrisori, cu întrebări şi răspunsuri care
se succedau şi după voia Poştei Române.
Apariţia revistei Vatra veche
a readus dialogul în orizonturile lui de altădată, când, la Vatra, rubrica de forţă era “Vatra dialog”.
Număr de număr, în zece ani de apariţie, Vatra veche a publicat peste o sută de dioaloguri literare,
antrenând diverşi autori, de pe toate meleagurile.
Un colaborator de nădejde în acest sens a fost Veronica Pavel Lerner, un
autor de peste Ocean, care şi-a descoperit vocaţia dialogului, nu doar pentru a
cunoaşte pe alţii, ci şi pentru a-şi limpezi pentru sine şi pentru cititori tot
felul de necunoscute, despre autori, opere, vieţi literare şi nu numai.
Mi-am dat seama, la un moment dat, că biografia Veronicăi Pavel
Lerner e de roman. Un roman pe care
autoarea ezita, amâna să-l scrie. Mi-am spus atunci că trebuie să încerc să
forţez nota, să o provoc pe Veronica Pavel Lerner să-şi povestească viaţa de
poveste, pentru frumuseţea şi, adesea, dramatismul ei, dar şi pentru accentele
sale pilduitoare. Pentru că Veronica Pavel Lerner e un model din multe puncte
de vedere, unul de care e nevoie acum mai mult decât oricând, în deruta în care
se găsesc mulţi, în căutarea cu înfrigurare a unui drum în viaţă, când totul
pare deopotrivă posibil şi imposibil.
Sigur, inconvenientul cel mai mare pentru a realiza un dialog cu
Veronica Pavel Lerner îl reprezenta distanţa şi... presiunea timpului, pentru
că ţinta era ca să relizăm o carte de interviuri în câteva săptămâni, printre
atâtea urgenţe ale zilei, în aşa fel încât cartea să ajungă la cititor într-un
context cultural favorizant: Spătămâna Culturală de la Hamilton, Canada, unde
fusesem invitat să particip.
Apoi, atunci când pui întrebări în calup, prin email, te privezi de o
dimensiune esenţială a frumuseţii unui dialog: privirea faţă în faţă, cu tot ce
atrage după ea – reacţia spontană, construirea dialogului în funcţie de
răspunsurile interlocutorului, impunerea unui ritm mai alert, cu strălucirea
firescului.
Oricum, demersul nostru a fost unul asumat cu entuziasm, convinşi fiind,
şi de o parte şi de alta, că va rămâne o mărturie care merită să fie cunoscută.
Pentru că nu e vorba doar de un om, ci şi de o epocă, de imaginea unor lumi şi
a unor locuri care, aparent, n-au nimic în comun, dar care devin
consubstanţiale prin destinele care le leagă.
Veronica Pavel
Lerner e un interlocutor de mare distincţie şi eleganţă, riguros, scrupulos,
atent la cele mai mici detalii, până la... virgulă şi punct.
Ştie să povestească
şi are ce povesti.
Dacă ar relua
fiecare capitol al vieţii sale, ar putea construi edificii epice până la
altitudini romaneşti.
“Amintirile din
copilărie” ale Veronicăi Pavel Lerner sunt savuroase, au parfumul Bucureştiului
de altădată.
Tot traseul biografic,
până la resuscitarea unor tentaţii din adolescenţă, de a face literatură
sfidând vârsta, adună suficient material epic.
Nu ştiu dacă o va face sau nu. Dar ceea ce este cuprins în aceste
pagini, sub genericul “Oameni, repere, mărturii”, este dovada peremptorie a
existenţei unui filon bogat.
Şi aşa cum e, în fulgurări de dialog, această carte are toate datele
dăinuirii – prin ceea ce spune, cum spune şi pentru cine spune.
E o carte recuperată, o carte salvată, o restituire necesară.
Nicolae Băciuţ
Lecturi la:
https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu