Mariana Pândaru, Interviuri fără frontiere... „Sunt interviuri publicate de-a lungul acelor ani, în principal, în jurnalul „Călăuza” și revista „Ardealul literar și artistic”. Mariana a muncit cu sârguință pentru a publica interviuri de ținută, pentru a atrage cititorul. Secretul ei a fost pofta de viață, de multe ori acoperită de modestie și de frica benefică de a nu rata șansa întâlnirii cu un om care avea ceva de spus lumii”

Mariana Pândaru: „Ce ați făcut în tot acest timp?”

Mariana Pândaru își strânge părțile din viața sa prin cartea Interviuri fără frontiere*, apărută la Editura Călăuza v.b., 2018, moment de bilanț pentru jurnalist, scriitor și femeie aflată în aventura cunoașterii lumii în care a trăit/trăiește. Sunt întâlniri cu oameni speciali, fiecare având de luptat pentru ceva în viața aceasta. Tumultul din răspunsurile lor este oglinda vremurilor în care am trăit cu toții, iar unii au auzit, rezistând în fața zidului de timp. Peste șapte zeci de oameni cu speranțele lor, cu visele lor, eșecurile lor, cu iubirile neîmplinite, cu zile de cenușă sau de diamant. Mariana Pândarul a adunat în această carte pofta ei de viață, frustrările sale care erau și ale celor intervievați. Ea a știut să întrebe spontan, nu și-a pregătit dialogul, a fost online cu veacul său. Ea a descoperit în fiecare partener de dialog o arhivă a vremii sale, una complicată.

Epoca demersului jurnalistic a început în anul 1990 alături de regretatul Valeriu Bârgău, partener de viață, scriitor pasionat, jurnalist cu stil, bun administrator de ziar și editură. Epoca a durat mai mult zece – doisprezece – cincisprezece  ani, una complicată. Calea a fost dură, de la jurnalismul de comandă la jurnalismul  liber, marcat de curajul de a clădi o piață a știrilor. O piață susținut de hârtia care până la urmă arde sub presiunea vremii sau se degradează sub lacrima timpului crud. Sunt interviuri publicate de-a lungul acelor ani, în principal, în jurnalul „Călăuza” și revista „Ardealul literar și artistic”. Mariana a muncit cu sârguință pentru a publica interviuri de ținută, pentru a atrage cititorul. Secretul ei a fost pofta de viață, de multe ori acoperită de modestie și de frica benefică de a nu rata șansa întâlnirii cu un om care avea ceva de spus lumii. În România acelor ani a existat o căutare intensă a identității naționale, ieșirea din epoca dură a comunismului propagandistic a avut efecte neprevăzute asupra vieții oamenilor… Au pierdut ceva cert pentru o aventură democratică năzuită, pentru libertatea de exprimare, pentru inițiativă privată. Autoarea intrat în dialog cu medici, scriitori, preoți, meșteri populari, oameni politici, diplomați, artiști, jurnaliști, filozofi, personalități de excepție, nume care au făcut jocurile de imagine în epoci diferite. De la Ion Marin Almăjan la Constantin Zgâmbău, un nonconformist, întâlnim nume interesante ale anilor nouă zeci: Horea Bădescu, Sava Negrean Brudașcu, Mircea Ciobanu, Ion Cristoiu, Ioan I. Iancu, Victor Isac, Liviu Ioan Stoiciu, Margareta Labiș, Eugen Evu, Ioan Evu, Cornel Ungureanu, Paltin Nottara etc. Unii dintre acești s-au dus la interviuri cu Dumnezeu.

Deși majoritatea celor care au răspuns jurnalistului au fost din zona județului Hunedoara sau din Ardeal, linia cărții arată că nu există frontiere pentru românii care le pasă de neamul lor. Unii au trăit/ trăiesc în Paris, Ungaria, Serbia, Moldova, Ucraina etc. Hotarele nu au constituit impedimente pentru a gândi în stilul românilor, pentru a iubi limba română, pentru a le păsa de cultura română, pentru a suferi pentru credința creștină. Cu fiecare răspuns parcurs în această carte descoperi oameni care s-au zbătut pentru o cauză, fie una personală, fie una colectivă. Schimbările i-au marcat, priza directă cu libertatea fără frontiere i-a bulversat, i-a pus pe gânduri, i-a ambiționat. Proiectele trebuiau să curgă în matca lor…

Titlul este sugestiv, fără frontiere descoperi o lume…

În prefață, Maria-Daniela Pănăzan (scriitoare, critic și istoric literar, dascăl, specialist în literatura religioasă românească) afirmă despre carte că este una care mărturisește despre noi înșine. „Autoarea Mariana Pândaru are meritul de a strânge, în aceste pagini cu valoare de document memorialistic, numeroase aspecte de interes pentru cititorul de zi. De exemplu, interviul cu Horea Bădescu, director adjunct al Centrului Cultural Român din Paris (în anul realizării interviului, 1997). Descoperim, pe de o parte speranța și bucuria poetului de a împărtăși cititorilor aspecte din viața sa de scriitor, dar pe de altă parte, dorința de a informa asupra activităților  deosebite realizate de Centrul Cultural pe care l-a condus…” (p. 6).

Citind aceste interviuri descoperim o lume atinsă de dinamismul social, de paradigma istoriei noastre… Starea culturală a țării dezechilibrează peisajul literar și cultural al societății, iar unii scriitor trăiesc traume sufletești adevărate (Ion Marin Almăjan). Gheorghe Ardelean (vicepreședinte al Autoguvernării de Țară a Românilor din Ungaria) constată că românii care trăiesc în țara vecină și-au uitat pe alocuri limba română, dar unii nu au uitat că sunt români așa cum i-a lăsat Dumnezeu pe acest pământ.

Traian Băsescu (fost președinte al României, două mandate, om politic cunoscut al vremii) susține că un om politic trebuie să fie informat, chiar dacă nu pe căi ortodoxe, pentru a face față asaltului adversarilor politici, manipulărilor, intereselor obscure materiale etc., și să acționeze în consecință pentru o justă soluție politică (aprilie, 1995).

Dumitru Bârsan, numit un român la Babilon, întors din Irak, face peisajul unei dictaturi a vremii, în paralel cu libertatea abia accesată de români: „La fiecare intersecție de drumuri există portretul lui Saddam Hussein. În toate magazinele este obligatoriu să fie portretul lui. Dacă nu este așa, vânzătorul este amendat cu 300 de dinari sau cu închisoarea și magazinul este închis” (p. 45, anul 1993).

În interviul cu Victor Isac (filozof, scriitor, om politic important, care a trăit la Hunedoara, o personalitate a vremii), remarcăm luciditatea unui om cu personalitate, pasionat de istoria țării sale. El a suferit în închisorile comuniste pentru idealul său democratic. A întâlnit numeroase personalități ale societății românești precum Iuliu Maniu sau dr. Petru Groza. A intrat în conflicte cu instituțiile statului și cu reprezentanții acestora, a rămas fidel idealului său. Despre tineretul care se zbate pentru o istorie echitabilă a tuturor generațiilor, el afirmă: „Sunt foarte dezamăgit de acest tineret. Cred că nu greșesc prea mult caracterizându-l ca lipsit de elanul corespunzător vârstei, denotând o stare de apatie. Apare prea puțin interesat de viața politică, ceea ce înseamnă indiferență față de problemele sociale și cele de ordin politic ale Patriei. Din câte cunosc, nici un partid nu se poate mândri cu o organizație puternică de tineret, după cum nici tineretul singur n-a dat dovadă că ar constitui o forță politică distinctă. După ultimele informații privind o tabără de tineret din Bucegi, se poate vorbi de inițierea unor acțiuni cu caracter legionar, de care s-au sesizat oficialitățile” (p. 218, anul 1990). Iată drama unei epoci, reîntoarcerea în istorie, repetând istoria, planând pe aripile unui extremism de conjunctură. Din interviul cu Victor Isac desprindem mai multe tendințe în istorie și aflăm date importante despre dr. Petru Groza, date care ar putea influența percepția publicului asupra istoriei. Acest interviu sugerează că există material pentru o altă carte privind modul cum s-a făcut istoria în acea perioadă, după ultimul război mondial.

Monica Lovinescu (critic literar, publicist, personalitate a rezistenței românești în epoca depășită) afirmă: „În istorie sunt anumite trenuri de luat și am impresia că noi nu am sărit destul de repede în trenul potrivit…” (p. 250, anul 1992).

Interviul cu Valeriu Bârgău (soț, poet, scriitor, făcător de gazete și reviste) este unul care trădează secrete, caută să prindă răspunsuri și să acopere alte întrebări care nu se vor mai putea pune niciodată. El afirma (anul 1980!): „…pentru că recent vizionând filmul „Il nome della rosa” mi-am dat seama că în această lume circulă liberă și nevătămată lumea lui Ecco. Cam, tot așa, aș putea vorbi despre alte lumi în care, din când în când, îmi place să mă transpun pentru a călători în compania unor spirite” (p. 41, revista „Semenicul”).

Exemplele pot continua, Mariana Pândarul a strâns cu hărnicie date despre vremea în care a trăit frenetic această cunoaștere. Ea pune la bătaie curiozitatea, cultura, talentul de scriitor, patima poetului, agresiunea jurnalistului, dorul femeii după vatră, după pâinea cea de toate zilele. O carte în care genurile de întrepătrund, coagulându-se sub forma interviului. Cineva întreabă pentru tine, cineva răspunde. Ea este anchetatorul timpului, martorului suferințelor, expertul în cuvinte potrivite, grefierul care consemnează fapte, biografii, evenimente, drame. O carte reușită pentru că autoarea a luat în serios menirea jurnalistului, dorința scriitorului de a vedea dincolo de limite, dorul femeii după o viață echilibrată și deschisă spre un viitor acceptabil pentru toți. Cartea oferă, de asemenea, teme pentru câteva romane sau cicluri de proză scurtă, toate generate de viața oamenilor care au avut amabilitatea să răspundă/ să ne răspundă.

Din această carte lipsește interviul cu sine al autoarei, dar răspunsul vine din întrebările ei.

Constantin Stancu

Decembrie 2018

 

*Pândaru, Mariana, Interviuri fără frontiere, 425 pagini, prefața Maria-Daniela Pănăzan, Deva: Editura Călăuza v.b., 2018

Publicat în Ardealul literar, nr. 3-4/2018