ADRIAN BOTEZ: AICI-LA-NTÂLNIREA
TUTUROR CÂINILOR …
„nu sunt mai mare decât un strigăt…/aici – la-ntâlnirea
tuturor/câinilor – unde nu ştii dacă/dacă rămâi cu o veste în plus –ori/cu o
viaţă în minus …”
Volumul de versuri lansat de
Adrian Botez, prolific autor de texte scrise, zise, durute şi lăcrimate, autor
de poezie, eseu, roman şi sfaturi înţelepte cu titlul contradictoriu AICI –
LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR este un eveniment cultural marcat de curaj şi
sinceritate. Editura „RAFET” , Râmnicu -Sărat, 2009 a girat această
apariţie, iar Primăria municipiului Adjud, unde locuieşte autorul, a avut
bunăvoinţa de a ajuta demersul cultural, Primarul ing. Constantin Armencea a
înţeles că e nevoie şi de o dimensiune spirituală pentru a exista demn în locul
unde am fost puşi pentru o vreme de Dumnezeu.
Experienţa avută de scriitor prin
cartea „Spirit şi Logos” dedicată
lui Eminescu a modelat scrierile lui
Adrian Botez. Curajul angajării sociale, dorul după o Românie spirituală,
revolta împotriva celor care invadează şi agresează sufletul românesc,
tristeţea poetului în vremea întâlnirii câinilor sunt teme importante şi un
câştig, deşi uneori acest mod de abordare afectează lirica propriu-zisă, există
o revanşă a spirtului care tinde să ajungă la cer.
Poetul îşi structurează volumul pe
mai multe nivele: „PARANOIA DE SERVICIU”
; „AICI – LA-NTÂLNIREA TUTUROR CÂINILOR”; „REQUIEM DE PRIMĂVARĂ” ; „BOALA
POETULUI” ; „SONETELE ANONIMULUI”; „SFÂNTA SIHĂSTRIE”.
Această structură ne relevă
tensiune interioară a poetului, revolta împotriva căderii spirituale şi
culturale a semenilor, dorul după Dumnezeu şi eliberarea de sub această
tensiune, recunoaşterea bolilor spirituale şi cele reale cauzate de acestea,
necesitatea vindecării spirituale şi evadarea în natură şi în sfinţenia
singurătăţii, evadarea în refuz şi în vers picurat de stea.
Autorul este atras de teme
complexe, care se exclud dar se şi interferează, e atras de social, de natură,
de sfinţenia necesară, de cuvântul adevărat, de imprecaţie, de zicerea curată
care să zguduie spiritul românului. De la Caravaggio la sihastru, de la balamuc
şi negustorii de moarte la Vocea lui Dumnezeu, de la păcat la viziune şi
managementul morţii (!! Mai mult de cât interesant), de la măreţie la cădere.
De la cântec de mahala la cântarea frumuseţii, de la aşteptarea schimbării la
durerea plecării, de profunzimea gândirii la pomi şi oameni sub ploaie, de la
Apocalipsis la peisaj cu cărţi şi vampiri, de la experienţa spirituală a morţii
la şoapta îngerului, la natură …
Volumul trădează un neliniştit, un
spirit în căutarea legii şi a certitudinii şi refuzul comodităţii spirituale,
volumul e ţipătul celui aflat la locul unde se întâlnesc câinii pentru atacul
în haită şi pentru ciozvârta necesară...
Când poetul se eliberează de
tensiune interioară poezia curge majestuos, clasic fulgerat modern: „atât de sfânt este pământul acesta –
încât/simt dedesubt cărbuni aprinşi de Dumnezeu/atâta putere în tării –
încât/zborul vulturilor întoarce pe dos/zodiile – precum brazda/Plugarul”( ATÂT DE SFÂNT ESTE PĂMÂNTUL ACESTA) .
Alte ori imaginea este penetrantă:
„contururile obiectelor – după ploaie –
au/devenit/atât de clare: nişte/concluzii – trase de /Dumnezeu” (DUPĂ PLOAIE)
Ideile importante din viaţă sunt
tratate cu seriozitate: „în fiece clipă a
vieţii tale/trebuie să fii pregătit de moarte/niciodată moartea nu confundă/pe
nimeni cu nimeni/niciodată moartea nu ia pe altul –în/locul tău – nici/invers”(DISPUTE PE TEMA MORŢII)
Vremurile de pe urmă sunt tratate
cu adâncimea necesară: în noapte, târziu, oamenii pot privi la televizor, pot
face dragoste corect sau sportiv, iar ceilalţi se omoară, cordial, între ei,
puţini mai murmură la capul celui în nevoie rugăciuni, iar Iisus e pe cruce la
capătul vremurilor- e noapte şi e târziu…(APOCALIPSIS).
De remarcat faptul că titlurile
poemelor sunt scrise cu literă mare, versurile au toate litera mică în orice
loc din poem, zicerea e curgere dinspre Dumnezeu spre oameni şi mai departe,
poemul e unul nesfârşit, scrierea vine dintr-o zonă eternă, marcată de Duh, e
zona sfinţită de teama de cuvântul rostit ori scris, e zona de impact dintre
cer şi pământ, însă numele lui Dumnezeu e scris cu literă mare, ca în textele
sacre …
Pădurea pentru poet poate fi
catedrală, singurătate în mijlocul naturii e legătură cu veşnicia: „e o
ţintă în toate şi în/fiecare – spre care/zbârnăie săgeata câte unei raze:
ţintuită astfel/Povestea – Cuvânt după/Cuvânt – se-alcătuieşte/Coroana Luminii
– deschidere-a/pleoapei de desupra/Privirii de Proaspăt//Unde sunt câinii
de-acum?/în Lupul cel Veşnic/întorşi/în Vatra Curatului/Cerului -
Înalt/Sfatului” (POEM DE ADIO)
Semnele, metaforele, motivele vin
din tradiţia veche românească, cuvinte
se adună cu energia şi puterea lor, temele creştine stau în spatele poemelor,
oferă soluţia noii creaţii,
eliberarea de păcat şi de pământul afectat de păcat, mişcarea şi dinamica
scrierii acceptă canoanele spiritului care e în căutarea certitudinii, a
conştiinţei eliberate de tirania imediată a vremurilor.
E un fel de patriotism implicit în
poeme, un patriotism de bun augur pentru vremurile de negaţie în care trăim, un
patriotism al celui care ştie că pământul
acesta numit România e unul sfânt, deşi termenul pare a nu fi la modă,
dezechilibrele spirituale ale neamului cheamă ideea ai la-ntâlnirea tuturor
câinilor, astfel conceptul poetic are argumentul celui care vrea să trăiască
simplu şi curat …
Poemele pun, totodată, în evidenţă
şi conceptul poetului - filozof, a sociologul care are doctrina sa de scrib la
intersecţia locurilor unde se întâlnesc câinii aceia…
După har vine judecata! O ştim sau
nu o ştim …
„ciocanul ceasului de la
catedrala/catolică – mereu izbeşte/o singură dată: mereu/”unul” – mereu/UNUL//
dar cine mai stă să asculte/astăzi – de/vechile ceasuri?” (NEASCULTAREA)
Constantin Stancu
August, 2010.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu