Veronica Micle - Despre iubire, destin, meandrele timpului... O analiză cu risc, de Dumitru Hurubă. „Dumitru Hurubă are o simpatie față de personajul istoric, o consideră o victimă a societății, în general, și a sistemului social pus în mișcare la vremea aceea. Lumea a considerat, conform standardelor vremii, că era o ușuratică, nestatornică, indiferentă față de iubirea marelui poet. Lumea bună de la Junimea, care a făcut legea în epocă, a lăsat o amprentă nereală despre femeia Veronica”

Veronica Micle, mai altfel…

Sunt povești care țin trează atenția a mai multor generații. Relația dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu a fascinat lumea la vremea ei și continuă să atragă interesul cititorilor obișnuiți, a cercetătorilor, a sociologilor, a scriitorilor, a pasionaților de literatură bună. Dumitru Hurubă abordează narațiunea în cartea sa Mai altfel, despre Veronica Micle*. O face dintr-o perspectivă general umană, dorind să pună în lumină latura de om, femeie, poet de suflet. Cartea a apărut la Editura Limes în anul 2019 și autorul ține să precizeze că se împlinesc 130 de ani de la moartea poetei la data apariției, un eveniment de suflet. 

„Dușmanul cel mai înverșunat și prietenul cel mai mângâietor este propria noastră memorie” (Aforisme, p. 157). Iată un citat din ciclul de aforisme scrise de Veronica Micle, demonstrând că aceasta putea prezenta într-o formă concisă și expresivă un adevăr privitor la viață, lume, relația dintre oameni etc. Ea a fost nu numai poetă, a fost și un om interesat de înțelepciune și frumos, a participat activ la multe evenimente culturale de-a lungul timpului.

În carte ne sunt prezentate câteva fotografii cu eroina lui Dumitru Hurubă, sau imagini în care sunt redate aspecte legate de viața acesteia. Ele completează povestea și ne introduc în atmosfera mai largă a vremii. În anexe ne sunt redate și poezii scrise de Veronica Micle, unele având ca destinatar pe Mihai Eminescu. De remarcat și bibliografia selectivă pusă la dispoziție de cronicar, fiind evidențiate mai multe lucrări dedicate poetei, de la Iacob Negruzzi la George Călinescu, apoi Nicolae Iorga, Al. Piru sau Mite Kremnitz, ori Traian Demetrescu. Se pot observa mărturiile, scrisorile de dragoste, poeziile dintre Veronica și Eminescu, fragmente solide din istoria literaturii române, amintiri directe sau indirecte, urmele lăsate în istorie de personalitatea scriitoarei, impactul avut asupra oamenilor vremii, memoria care ne ține treji în fața timpului crud.

Dumitru Hurubă are o simpatie față de personajul istoric, o consideră o victimă a societății, în general, și a sistemului social pus în mișcare la vremea aceea. Lumea a considerat, conform standardelor vremii, că era o ușuratică, nestatornică, indiferentă față de iubirea marelui poet. Lumea bună de la Junimea, care a făcut legea în epocă, a lăsat o amprentă nereală despre femeia Veronica. 

Dumitru Hurubă notează: „Da, știu: gândind și scriind această carte, îmi asum un mare risc. Mare. Mare, fiindcă mii și mii de pagini au avut ca temă cuplul Mihai-Veronica în care ardeleanca-năsăudeancă a jucat un rol extrem de important atât în privința creației eminesciene, cât și în viața privată a lui Eminescu. Aceste două elemente combinându-se, intercondiționându-se și, nu rareori, având rol osmotic, chiar dacă această relație a suferit unele sincope, câteva cu alură adevărată și definitiv ruptă, iubirea lor a supraviețuit…” (p. 11). 

Veronica s-a născut la 22 aprilie 1850 din părinți obișnuiți și avut o viață grea, stresantă și strălucitoare în același timp. De mică a fost „plasată” lui Ștefan Micle, profesor, o persoană mai în vârstă, îi despărțeau aproape trei zeci de ani…Aranjamentul făcut de mama poetei a fost pus în operă pentru a-i asigura o viață liniștită, ferită de greutăți… A avut două fete, a rămas văduvă de tânără, a depus efortul de a rezista în valurile vremii, a iubit… După ce l-a cunoscut pe Mihai Eminescu viața ei a luat o direcție specială. O întâmplare nefericită o face să ajungă față în față cu Titu Maiorescu și acesta, fără prea multe păreri de rău, avea s-o urmărească revoltat tot restul vieții… Cum acesta domina lumea literară de la Junimea (era și om politic, interesat de mecanismele puterii) s-au pus în mișcare autorii de telenovele, bârfe și… povești de dragoste.

Relația ei cu Mihai Eminescu a fost tensionată și fascinantă, era femeie căsătorită la început. Ca văduvă a trebuit să fie rezervată, apoi greutățile vieții, lipsa de resurse, toate au marcat viața ei și a celebrului poet. Plus distanța dintre ei, el la București, ea la Iași, o lume cu fotografii mișcate. S-au cunoscut la Viena, ea avea 22 de ani, se trata de o eczemă, el era student, ambii tineri… Așa a început povestea, șase luni au trecut ca șase zile…

Cititorul va descoperi o istorie de iubire, literatură și pasiune strălucitoare. Viața a bătut fantezia oamenilor și a pus în lumină o tragedie cu efecte eterne. Sfârșitul tragic al bărbatului, situația personală a femeii, starea societății din acea vreme, tot zbuciumul celor doi fac ca narațiunea să se termine brusc, în culori negre, la 3 august 1889. Povestea se cunoaște în societatea românească, a ajuns la punctul în care  s-a transformat în folclor, a izbucnit în romanțe și sonete.

Dumitru Hurubă reține câteva aspecte esențiale: după îmbolnăvirea lui Eminescu ea n-a mai scris intens, înaintea sfârșitului ea scrie o poezie dedicată efectului morții asupra ființei, Eminescu a plănuit în ascuns să treacă la catolicism pentru că regulile religioase nu ar fi permis un eventual viitor divorț, ea se retrage la mănăstire etc.

Cronicarul ne prezintă câteva fragmente din scrisorile adresate de Veronica Micle lui Mihai Eminescu, unele patetice, atins de o iubire intensă, cităm un fragment: „Te vei convinge că din mii de ființe, abia una te poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei” (p. 99).

Eminescu i-a dedicat mai multe poezii: Povestea codrului, Povestea teiului, Departe sunt de tine etc., toate legate de prezența femeii iubite. El a scris: „Este Ea. Deșartă casa/ Dintr-odată-mi pare plină,/ În privazul negru-al vieții/ E-o icoană de lumină” (p.48).

Femeia i-a răspuns: „Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta/ Încetul la o parte șuvițele le-aș da/ Senină să rămâie, curată ca un crin,/ Icoană de iubire la care mă-nchin” (p. 106).  

Dumitru Hurubă a riscat, povestea e mereu vie, poezia o face posibilă și necesară într-o lume complicată, marcată de cinism, de interese de tot felul, punând iubirea la anexe și fotografii vechi, atinse de brumele vremii. Din acest motiv, cartea se citește cu interes, receptorul căutând arhetipul pierdut…

Constantin Stancu

*Dumitru Hurubă, Mai altfel, despre Veronica Micle, 203 pagini, Florești: Editura Limes, 2019.

Foto: Veronica Micle/ Mihai Eminescu

Text apărut în revista „Banchetul”, nr. 2/2019