O PRIVIRE „CRITICĂ” ASUPRA PARADOXISMULUI
Paradoxismul
s-a impus şi se impune în continuare ca un fenomen necesar al lumii, cu atât
mai mult a lumii de astăzi când posibilităţile cunoaşterii au luat-o razna şi
când nu ne mai pasă că există limite, dar chiar lipsa de limite este o
limitare, paradoxal. Fenomenul este prezent în ştiinţă, în artă, în
publicitate, în economie, în cucerirea spaţiului din afara planetei, e necesar
ca mod de a trăi cumva pe o planetă care se sufocă sub talpa mică a unei fiinţe
vii- omul…
Mişcarea
este legată de numele lui Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru
că acolo, în lumea largă să fie mai român şi să poată striga liber că este
universal, punând bazele unui mod de a vedea lumea puţin diferit de cel
occidental, puţin diferit de cel oriental, asiatic sau african, diferit de cel
al focilor de polul nord şi chiar de cel al coloniilor de furnici care
stăpânesc nevăzute teritorii.
Paradoxismul este prezent şi nu putem face abstracţie.
Dincolo de biografia lui Smarandache este un adevăr
filozofic care se străduieşte să fie o persoană, mai mult decât o noţiune
filosofică, un adevăr revelat, iar autorul poate nu realizează totdeauna esenţa
paradoxală a paradoxismului, deşi face trimitere.
Fiind legat de ştiinţele exacte vectorul Smarandache a
recunoscut că el nu a inventat nimic, doar a descoperit fenomenul şi la pus
într-un limbaj artistic sau matematic pentru a fi cunoscut. Aspectul este unul
meritoriu şi nu este duce atingere personalităţii lui Florentin, ci adaugă merite.
Acest fenomen însă este ceva mult mai profund şi dacă
privim în Scriptură, adică dintr-un alt punct de vedere ştiinţific pentru că Biblia este ştiinţa desăvârşită, nu putem să nu observă că paradoxismul este
un mod de a lucra a lui Dumnezeu cu lumea, cu omul, cu tot ceea ce este creat
de El, astfel că s-a impus prin revelaţie, printr-o stare aparte, de curăţie a
fiinţei.
Este
paradoxal să realizezi că Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, ESTE (pentru că,
paradoxal, acest este timpul care se poate folosi când ne referim la eternitate),
când te străduieşti să te apropii de El, atât jertfa desăvârşită, adică Mielul
care ia păcatul lumii, cât şi Marele Preot, dar şi Proorocul care a spus
deschis oamenilor despre acest lucru. La nivelul gândirii omeneşti este greu să
accepţi acest lucru, aparent contradictoriu şi ieşit din normala normalitate,
dar tocmai această lucrare divină ne-a scos din eroare şi ne-a dat şansa să
scăpăm de teroarea imposibilului, pentru că învierea pare a fi imposibilă, dar
efectele în lume dovedesc exact contrariul.
Tehnica literară paradosită a fost utilizată de
psalmişti, de autorii literaturii de înţelepciune aşa cum apar cărţile în
Biblie, respectiv: Iov, Psalmii,
Proverbe, Eclesiastul etc.
Câteva exemple sunt revelatorii:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, / şi întinderea lor
vesteşte lucrarea mâinilor Lui. / O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte
dă de ştire alteia despre el. / Şi aceasta fără vorbe, fără
cuvinte, al căror sunet să fie auzit: / dar răsunetul lor străbate tot
pământul, / şi glasul lor merge până la marginile lumii”(Psalmul 19: 1-4).
„Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană
care să facă binele fără să păcătuiască” (Eclesiastul
7: 20).
Toate aceste au fost scrise cu mult înainte, cu peste
trei mii de ani faţă de epoca modernă, cum ne place să o numim perioada în care
trăim şi cum au numit-o şi alte generaţii înaintea noastră perioada lor la fel.
Paradoxal este că orice legământ încheiat de Dumnezeu
cu omul sau cu un popor s-a respectat deşi în ansamblu toate par a fi contradictorii.
Apoi paradoxal este şi faptul că în lume există peste
19.000 de manuscrise ale Noului Testament, scrise în diferite limbi folosite de
om, răspândite pe o zonă întinsă din Europa, Asia, Africa, Orient, dar ele sunt
asemănătoare în proporţie de 99, 5 % de parcă Cineva Nevăzut s-a îngrijit ca
fiecare Cuvânt scris acolo să ajungă intact până la noi.
Dar meritul lui Florentin Smarandache este că a
descoperit o armă formidabilă împotriva totalitarismului, a pus în valoare
lucruri aparent fără valoare, uitate, sau inexistente, a folosit elemente
aparent neartistice pentru a face artă, a scris piese de teatru deschise ca o
carte, paradoxismul său e folosit în cercetarea spaţiului cosmic, fiind
universal indiferent de locul unde se aplică, a folosit limbajul matematic
pentru a formula fenomenul, dar şi limbajul utilizat de alte ştiinţe.
Acesta este şi modul de a lucra a lui Dumnezeu: alege
oamenii de jos ai lumii, pentru a birui pe cei puternici, cheamă lucrurile care
nu sunt de parcă ar fi, pune la baza lumii dragostea cu o structură matematică
parcă, condiţionată de modelul său divin, o dragoste simplă şi puternică, îi
face pe cei orbi să vadă cu ochii minţii ceea ce oamenii normali nu mai pot
vedea, schimbă lumea într-o clipită, în fracţiuni de timp pe care noi nu le
percepem, dar care menţin viaţa, face dintr-un fricos un mare apostol, creează
cel mai important Templu, trupul uman, deşi oamenii vor un altul, ne atrage
atenţia că toate lucrurile sunt permise, dar totodată nu toate zidesc şi nu
toate ne sunt de folos, limitarea dând astfel sens infinitului… Exemplele pot
continua.
Ceea ce vreau să atrag atenţia este că Dumnezeu se
foloseşte de cine vrea El pentru a pune în lumină lucrarea Sa, la fel s-a
folosit şi de Florentin Smarandache, un român plecat de aici pentru a fi mai
aproape de România, dar şi de cer.
Apostolul Pavel a scris sub puterea divină că nu cel
ce vrea sau se străduieşte este acceptat de Dumnezeu, ci este acceptat cel ce
îi este plăcut lui Dumnezeu ( Romani 9: 15 –16 ), dovedindu-se de multe ori că
slujitori ai lui Dumnezeu sunt cei plăcuţi, acesta fiind elementul care atrage
atenţia asupra alegerii.
Cred că a venit timpul ca acest concept „neutrosofic” al paradoxismului să fie utilizat şi de
teologi în ramura specifică lor de lucru - apologetica. Orice curs de
apologetică va trebui să facă apel la paradoxism ca argument ştiinţific de a
aborda lumea din perspectivă creştină.
Din acest punct de vedere Florentin Smarandache are
merite care trebuie remarcate şi care nu pot fi puse sub preş occidental sau de
oriunde altundeva.
Petre Ţuţea afirma:
„Originali, vorba lui Heidegger, nu sunt decât
idioţii. Altminteri doar Dumnezeu e original, iar Aristotel nu e original, că
nu face decât să descrie opera lui Dumnezeu. Dar Aristotel, nu încape îndoială,
e un geniu, pentru că descrie genial opera lui Dumnezeu”. (322 de
vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004,
pagina 88).
Marele înţelept
român avea dreptate şi definiţia sa este
una valabilă, citatul fiind prea clar pentru a suporta comentarii.
Florentin Smarandache afirmă:
„Poezia salvează raţionamentul, însă prin metafizică,
precum o vorbă de duh care convinge mai mult decât o demonstraţie plată,
înlocuind-o uneori. Poezia oferă posibilităţi la imposibil”. (Mărturisirea de credinţă literară, Editura Carpathia
Pres, 2006, pagina 104).
Apoi:
„Pământul era pustiu şi gol, peste faţa pământului de
ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. (Biblia – Geneza 1: 2).
Pradoxal, curentul acesta justifică miracolul, miracol
care este o excepţie, o deviere de la legile normale ale existenţei, dar prin
faptul că depinde total de Dumnezeu, confirmă creaţia şi normalul care există
în continuare şi în sfera căruia s-a
permis această excepţie.
Constantin Stancu
*Date despre Florentin Smarandache: http://fs.unm.edu/FlorentinSmarandache.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu