FRĂȚIA LUPILOR - ISTORIA ȘI LITERATURA

 

FRĂȚIA LUPILOR LA DACII LIBERI

 

Dacii au fost războinici neînfricați, aveau un adevărat cult pentru apărarea teritoriului lor. O atitudine specifică vremii în care au trăi. Pentru a realiza victorii, cu mijloacele de luptă din acea vreme, era nevoie și de factorul psihologic: îngrozirea adversarului.

Dacă privim în istorie, constatăm că majoritatea popoarelor antice, precum grecii sau romani, credeau în existenta unui animal totemic, din care își avea rădăcinile. Alte popoare barbare, printre care celții, ilirii, tracii sau germanii, aveau grupuri de războinici care credeau ca pot împrumuta din ferocitatea animalului totemic, precum ursul, lupul sau mistrețul și alte asemenea. Tradiția ne relatează că aceștia se puteau  metamorfoza în animalul mitic și dădeau dovada de o ferocitate ieșita din comun pe câmpul de lupta, potențând vitejia lor.  De remarcat că lupul era animalul totemic al războinicilor geto-daci, ei purtând numele de „daos“, adică lupi. Hadrian Daicoviciu, important istoric român, consideră că numele putea proveni și la „daca”, sabia de luptă a vechilor daci liberi.

Războinicii daci au venerat lupul și au format o  „frăție” secreta de luptători. Aceștia practicau ritualuri pentru a se „transforma” în lupi, devenind luptători neînfricați, asemeni animalelor feroce, pe câmpul de lupta. Acționau fără teama, cruzi, dorind să sperie  adversarul în mod decisiv. Membrii frăției erau tatuați cu însemne magice, atinși de frenezie ritualica, ei intrau în lupta fără scut sau orice alte mijloace de protecție, erau îmbrăcați în piei de animale și mânuind falx-uri care retezau mâini, picioare sau secerau capetele adversarilor. Făceau o impresie puternică pe câmpul de luptă și au rămas în amintirea adversarilor, vechi mărturii arătau că aceștia era viteji și drepți.

Istoricii au transmis ideea că membrii frăției erau acceptați după o inițiere îndelungata prin care tânărul luptător dac, aspirant la acest contingent războinic special, considerat de elită, era obligat sa rătăcească prin locuri pustii, departe de satele locuite, asemenea unei fiare sălbatice. Ei trebuiau să trăiască din ceea ce prădau, din ceea ce vânau cu mijloace rudimentare. Daca acesta supraviețuia, urma un ritual secret magico-religios de transformarea acelui tânăr războinic, care devenea luptător și trebuia să dovedească calități deosebite, precum animalul totemic, se metamorfoza în fiară capabilă să accepte orice bătălie, în orice condiții. Ritualul era bine gestionat, păstrat secret și făcea impresie printre ceilalți membrii ai colectivității. Cine intra în frăția lupilor își schimba chipul, prezența, avea glas aspru, chip sălbatic și era cea mai adecvată întruchipare a zeului războiului,  Marte. Se presupune că parul si barba lor n-au fost atinse niciodată.  Stindardul dacilor avea cap de lup și corp de șarpe (balaur), el apare ca simbol pe Columna lui Traian, mărturie a vremurilor vechi.

Despre Frăția Lupilor au scris mai multe personalități ale antichității: Herodot, istoricul, poetul Ovidiu, cronicile bătăliilor lui Traian la Dunăre, textele rămase de la Strabon etc. Evenimentele sunt remarcate pe Columna lui Traian, pe diferite vestigii care au rămas ca amintire de-a lungul vremurilor. Menționăm: statueta de la Cârlomănești care reprezenta un lup, apoi un pocal din mormântul princiar de la Agighiol, lupul a fost redat și pe falera descoperită la Surcea; de reținut și fibula având drept ornament un cap de lup, scoasa la lumină la Cândești sau pe plăcutele de la Letnița etc.

De fenomen s-a preocupat Mircea Eliade, marele intelectual român, în cartea sa De la Zalmoxis la Ghenghis Han. Și istoricul Ioan Horațiu Crișan tratează mitul în lucrarea sa Spiritualitatea geto-dacilor.

De asemenea, Vasile Pârvan, marele istoric, ajungea la concluzia că lupul a fost un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din zona Munților Carpați și din jur, încă din epoca  Hallstatt. 

Romancierul Gligor Hașa prezintă numeroase fapte și evenimente în care ar fi fost implicată Frăția Lupilor în bătăliile care au avut loc pe aceste teritorii, menționând prezența lor în Țara Hațegului, cu tradiții îndelungate, după ce a prelucrat literar în detaliu mitul acesta (romanul Vadul barbarilor, Deva: Ed. „Gligor Hașa”, 2016). 

De asemenea, Raul Constantinescu în cartea sa despre folclorul literar, Străvechi tradiții și creații populare din Țara Hațegului, (culegere monografică, 512 pagini, București: Editura Saeculum I.O., 2017, Colecția Mythos) subliniază importanța acestui mit, reflectat în textele culese și consolidate despre viața spirituală din această zonă.     

 

Despre Țara Hațegului mai scriem că istoricul a reținut vitejia dacilor la Ponorici, o localitate aproape de Hațeg, aflată într-o zonă de excepție. Acolo se află vestigiile unui sistem de apărare în formă de pieptene, conceput în așa fel încât luptătorii daci să lupte sau să piară, fără putință de retragere sau de scăpare. Dacii au fost educați, prin modul lor de viață, să-și apere teritoriul și să fie învingători.

 

Cer de iarbă la Ponorici

 

 

Am urcat spre un cer de iarbă,

visele pământului pulsau în noi,

ne atingeau părul, îl făceau cărunt,

aveam două mii de ani, am fi putut

începe acolo o altă istorie.

 

Pământul sub tălpi era roşu, nu de sânge, nu de apusuri,

era roşu ca o amintire de adolescent

plecat la război, înainte de venirea ploii.

 

În toamna aceasta fiecare dac mort acolo

se va ridica, va gusta dulceaţa porumbelor,

în altă parte un soldat roman

îşi va lega sandalele de pulpele pline de pământ roşu,

va veni spre noi ducând un syllabus vechi.

 

Seara este o armură pentru noi,

intrăm în aceeaşi eroare,

cu toate însemnele bucuriei şi victoriei.

Cuvinte dace precum greierii sar prin iarbă,

spală-ţi faţă de edictele aerului...

 

 

 

 Constantin Stancu

*Foto: Sarmisegetusa, cetatea