ELEGII PROVINCIALE
Nicolae Crepcia prin volumul de versuri ELEGII PROVINCIALE apărut la Editura BIBLIO 4 YOU Deva – 2003 îşi prezintă cântările din provincia sa de ziceri, ca loc mirific în care minunile sunt posibile, acolo unde tristeţea se transformă în elegie şi unde pulsează marile energii ale omului uitat de sistemul social undeva între un anotimp şi alt anotimp.
Elegiile provinciale sunt plasate între Caligrafii pe zăpada neninsă şi Poemele verii, aranjate între rece şi cald, între puritate şi maturitate, între da şi nu, între poet şi omul care este poetul cu dragostea sa, cu frustrările sale, cu speranţele mereu amânate de la o lună la alta …
Prima parte, aceea a caligrafiilor trimite la îngerul zăpezii, la urmele însângerate ale ideii, privind prin ochiul durerii, atins de iluzii trimiţând spre peisajul iernii ca decor al primei iubiri, pure, libere, pierdută cumva în peisaj …
Partea a treia, cea a Poemelor verii este una tranşantă pendulând între a fii şi a nu fii, a maturităţii poemului, tentaţia morţii şi a nopţii, apoi căderea în dulcea realitate …
Sensibilitatea poetului se simte dincolo de duritatea omului de la munte, care acceptă singurătatea ca pe un dat dar şi ca o modalitate de a ieşi cumva din sfera amară a provinciei: „ În singurătate mă-ntorc/ca-ntr-o odaie cu pereţii de frig”, pentru că poetului îi îngheaţă sângele în cuvinte, semn al identificării cu miracolul arhetipului.
Singurătatea declanşează tristeţile provinciale, ideea se personifică ” … stă ascunsă cu zăpada/între paiele de porumb/ rămase din toamnă pe câmp”
Ninsoarea este o stare de exaltare, posibilitatea de a pluti peste ninsoare, iar în provincie „ ninge întru desăvârşirea ideii de iarnă/întru scrierea acestui poem/încât cuvintele rămân singurele stele aprinse/ deasupra zăpezii neninse./”„
Jocul fiinţei în dansul ninsorii, acoperind sentimentele bărbatului şi a femeii, până la disoluţia în albul zăpezii …Totuşi în aceste poeme ale ninsorii, ale începutului de lume Nicolae Crepcia se lasă purtat de valul poemului, cuvintele curg, uneori cuvinte comune şi imagini comune cu ţărani purtaţi de sănii, peisaj de provincie târzie, aşteptând ceva ce nu se-mplineşte, o presiune care apasă toate şi totul, tentaţia schimbării imposibile …
Nicolae Crepcia pare prins în colivia de aur a satului, fulgerat de iubire …Cu greu poetul îşi struneşte energiile, abia le ţine sub control, forţa vitală nu este atinsă de acel stres care macină megapolisul, sunt ţurţuri la geamul iubirii şi poţi pleca transfigurat cu sania candorii. Iată sensul versului: „ Chiar dacă sentimentele/n-ar fi luat-o razna prin poeme/chiar dacă sângele/n-ar fi înroşit zăpada iubirii/chiar dacă te-aşi fi iubit mai puţin.”
Blocarea timpului în anotimp se simte brutal:” Cât noaptea mai ţine sub tălpi-i zorii/Cât timpul mai doarme cu ochiul închis/”. În provincie poezia devine viciu, pentru că ea sparge monotonia veşniciei, iar iubita, ca o proiecţie a gândului pare îngerul care umple timpul din care a plecat moartea …
Poate că poemele sunt prea lungi, dar poetul aşteaptă vara ca pe un poem încă neştiut, pregătit pentru coacerea rotundă în vers …
Partea a treia a volumului, acea a poemelor verii, e partea maturităţii, a misterului care străbate provincia cea uitată: „ Sub cămaşa de cuvinte/sunt eu/flacără arzând/în palma lui Dumnezeu”. Realitatea aduce echilibru în zona singurătăţii, sparge simetria tristeţii: „ realitatea e ca trupul femeii/trebuie s-o dezbraci/”.
În acest anotimp al maturităţii Nicolae Crepcia descoperă esenţa poeziei sale, are revelaţia versului care spune totul prin mişcarea în poem: „Poezia e rugăciunea mea zilnică/Prin ea/mi-e mai aproape Dumnezeu/şi l-aş putea atinge/dacă n-ar fi teama/ că nevrednicia mea/l-ar alunga/”.
Vara singurătatea este mai suportabilă, iarba poartă numele iubitei …maturitatea este cea care duce totul spre înţelegerea provinciei ca dimensiune spirituală în care omul se poate regăsi: „ Numai iubind pot înţelege/imperfecţiunea morţii/”.
La ieşirea din vis poezia stă „ sfioasă ca fată la prima întâlnire”. Secretul acestor poeme este descifrat de poet: au fost scrise la lumina unui fulger …
Volumul se împlineşte în partea a doua a sa, în Elegii provinciale, miza întregii poezii, a poeziei de provincie, nouă elegii, numerotate simplu, aproape cazon, acolo e drama şi suferinţa nerostită, dar persistentă, mişcarea lumii este înceată, fără energie, lacrima e semnul singurătăţii perfecte, iar bisericile de lemn din Ardeal locul unde te poţi întâlni cu veşnicia, simplu, direct, fără ritual modern şi fără detentă. „ Îşi înalţă turlele spre cer/rugile la Dumnezeu s-ajungă/În îngenuncherea de vecernii/ clopote - auzim cum plâng în dungă/”.
Semenii au nevoie de o speranţă, inima lor are forma ţipătului şi sunt brusc doar vechi unelte ale societăţii care a uitat de oamenii acea din Ardeal …Sunt omenii disponibilizaţi, brutalizaţi, minţiţi, umiliţi până la lacrimă şi mai sus, puşi în tipare prea strâmte şi prea săraci pentru a-şi face iluzii …Poetul nu se poate minţi cu aceste poeme care curg dintr-un anotimp în altul, realitatea este aici, cu oamenii simpli: „Viaţa lor nu răzbate/din tragicele tipare/decât într-un ţipăt/de cocor pustiu/”.
Tristeţea oamenilor depăşeşte limita vremii, nu au viaţă personală, au uitat de această dimensiune şi, tragic: „ Ei îl mai obosesc pe Dumnezeu/cu rugăciuni/” au nevoie de dreptatea Lui, acea dreptate care repară cioburile lumii, pentru că sunt generaţia pierdută şi pare pierdută pentru totdeauna …Dar suferinţa lor îi face martiri, rezistă pe creasta valului şi singura ieşire din toate este întrebarea: „ Oare îşi merită soarta ?” Întrebare potrivită în Ţara Bradului, acolo, între moţi, cu amintiri greu depăşit, la fel ca în multe ţinuturi din România cea de fiecare zi …
Nicolae Crepcia a avut curajul de a aborda ca un poet lucid realitatea celor pierduţi în provincie, privind totul cu mult curaj, poezia pare a fi reportaj, metaforele s-au dus, cuvântul dur pune în operă viaţa la limită …
Şi dacă ne întoarcem din zona realităţii provinciei, la poemele verii, iată ce scrie poetul la ieşire din vis, dincolo de întâlnirea cu poezia: „ Realitatea duhneşte a zeu/în descompunere”…
Deşi viaţa pare cheltuită pe nimicuri, viaţa de care a fost ţinut deoparte de parcă nu a fost viaţa poetului, ca un refuz provincial, e totuşi o speranţă: „ Şi totuşi/când te văd iubito râzând/cum soarele pe buza dimineţii/sunt fericit/ca un sihastru/în urma aşteptatei revelaţii/”.
Consider că poezia din acest volum, poezia ca matrice, e unitatea de măsură a poetului care trăieşte în provincie, raţiunea existenţei fiind cuvintele care rezită anotimpurilor, vremurilor, peisajului, elegiei ca elegie, ca lacrimă pe obrazul zeilor provinciali…
Constantin Stancu
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu