Poezie și suferință. Octombrie rece... Memoria durerii... - Volumul are un sens deschis, se încheie cu un colind, un mesaj purtat de la inimă la inimă: „Bate vântul, ninge lin/ Din coliba mea de lut/ Bate vântul linu-i lin/ Cânt colindul de demult/ Bate vântul, ninge lin/ Port în mână crengi de brad/ Bate vântul, linu-i lin/Să le-așez la voi pe gard” (Colind, p. 216)

 

 

Deasupra durerii, un semn de la Ana Podaru

 

 

 

Există evenimente în viață care marchează ființa omului. Scriitorul simte acut orele sale astrale. Ana Podaru își consolidează creația prin volumul 13 Octombrie rece – Icarii timpului*, apărută la Satu Mare: Editura Inspirescu, 2017. Un titlu impropriu pentru o carte de poezie, dar relevant pentru o mărturie despre destinul uman. Titlul conține în el moartea și speranța, îngemănate sub semnul timpului și al eroilor care visează să zboare cu orice risc.

Ea este o poetă curajoasă, îi place să spună lucrurilor pe nume. Se zbate să depășească greutățile ivite brusc în viața sa. O face deschis, cu suflet. Ea a decis să-și zică starea apelând la stilul poeziei clasice, cu ritm și rimă, folosindu-se de cuvinte brodate, în care a pus bucurie. Întâlnirea cu poezia este un moment de evadare pentru poetă, este ocazia în care pipăie eternitatea cu aripi de ceară. Și-a asumat în mod deliberat acest stil pentru că i se potrivește, pentru că face legătura cu trecutul poeziei și pentru că are o empatie evidentă pentru cel de lângă ea. Empatia este trăsătura distinctă a creației sale. Totul vine dintr-o experiență profundă de viață. Ca profesie (asistent medical) a văzut suferința în stare pură, a văzut oameni care erau presați de limitele existenței. Limitele provoacă tragedii, angoase, căderi irecuperabile.

Evadarea poetei este una autentică, în spatele fiecărui poem este o stare depășită, o tragedie care s-a dizolvat în metafore, imagini, comparații, ziceri cu tâlc. De asemenea, umorul străbate unele poezii, acceptă că lumea are nevoie de un zâmbet pentru a ajunge la bucuria dimineților depline.

Limita umană este fixată temporal, sub pecetea unui anotimp care prevestește disoluția ființei: „Octombrie rece, cu teamă pășesc/ prin picuri de ploaie ce-mi biciuie trupul, / sub clopot ce bate mă adăpostesc,/ în mine trăiește pădurea și… lupul” (13 Octombrie rece, p. 23).

Poezia îi permite Anei Podaru să-și spună suferința, să exprima durerea, să vadă limita vieții, să simtă primejdia morții… Ea preferă viața cu toate angoasele. Viața îi dă posibilitatea să iasă la loc larg, să explice semenilor că în lume există speranță. Apelează mereu la verb, astfel ivește o poezie dinamică, străbătută de motive religioase, folclorice, de simboluri general acceptate, sub semnul unui romantism evident, pe care nu-l ascunde.

Temele sale se desfășoară sub semnul larg al mamei, ființa din care țâșnește în mod concret viața. Este matca, punctul de sprijin în univers. Mama rămâne să-i mângâie ființa. În mod repetat motivul ploii răzbește din versurile scrise de poetă, este semnul suferinței. Din poezia sa radiază căldura unor gesturi simple care dau speranță. Acele gesturi care încurajează omul căzut în capcana neputințelor.

Ideile și viziunile religioase se înfiripă în poezia aceasta, iubirea este tema în jurul căreia se încheagă volumul, o iubire intensă, uneori neînțeleasă, fără argumente logice. Este legătura care consolidează poezia și relațiile dintre oameni, relații frânte de durere, însingurare, cădere în afara timpului. Pentru Ana, cei care iubesc sunt nemuritori, timpul nu mai are valoarea obișnuită: „ Noi dorim a iubi… fă-ne nemuritori…/ cum putem fără tine simți a renaște?/ suntem fir de nisip, suntem mici, trecători,/ casa morții-n tristețe ne paște…” (Femeie din stele, p. 111).

Fiecare poezie are importanță pentru ea, femeia din stele, faptele ei sunt sub semnul curcubeului, ea se simte legată de cer, așteaptă ca Dumnezeu să-i vorbească într-o lume în care plouă cu pene de înger. Mireasa este o prezență puternică, simbolul bucuriei și al legăturilor cu eternitatea, a lacrimilor de înger, ba chiar se petrece logodna cu timpul sau complotul florilor. Ea reușește să capteze imagini speciale, romantice: ninge peste urma potcoavelor de cai; există un dans al ploilor de vară, dezlănțuite ploi; există și ultimul vals sub anotimpuri secrete; o punte către Rai; un brăduț nins în codru și plânsul copilului sărac în drame tainice. Exemplele pot continua, volumul este bogat și Ana Podaru generoasă.

De remarcat imnul care apare constant de-a lungul aventurii lirice: iubirea de femeie. Există mereu un bărbat în cer care iubește femeia pentru că ea dă viață, pentru că ea rezistă sub arcadele timpului. Este secretul femeii, unul etern: „Urma ta pe patul meu în privirea  mea-i tablou,/ Glasul tău dospește-n mine ca un nesfârșit ecou,/ Din mireasma ta adulmec diminețile târzii/ Și fereastra mi-e deschisă, încă te aștept să vii” (Urma ta, p. 94).

Volumul are un sens deschis, se încheie cu un colind, un mesaj purtat de la inimă la inimă: „Bate vântul, ninge lin/ Din coliba mea de lut/ Bate vântul linu-i lin/ Cânt colindul de demult/ Bate vântul, ninge lin/ Port în mână crengi de brad/ Bate vântul, linu-i lin/Să le-așez la voi pe gard” (Colind, p. 216).

Fundalul pe care se desfășoară realitatea lirismului, partea spirituală a vieții, este format din pădure, flori, anotimpuri deschise, cântecul tainic al lumii, animale care sugerează avatarul propriu, fulgere care pun în mișcare muzica lumii (arcușul de pe cer), nopțile cu lună, ninsorile etc.

Ana Podaru, însă, va trebui să-și depășească slăbiciunile, există unele imagini comune, simple care sună facil, va trebui să-și tempereze energiile și să le convertească în versuri cu putere de a exprima stările metafizice, orele grele în care poezia înseamnă istorie personală, cu trimiteri la destinul uman în vremuri concrete. Există, iată, și versuri care exprimă inefabilul, miracolul: pe vise plouă din același nor; noi am simțit al flăcărilor rană; trăind un minut cât un secol; dansul ploilor de vară pe o petală de cais; un nou anotimp ce-a uitat că e timp; apusul e plin de petale de maci…   

Sunt versuri care definesc poezia aceasta: „se plimbă-n mine un pumnal albastru,/ mă sfâșie durerea-n mădulare,/ se zbate-n mine-un anotimp sihastru/ și pentru-o clipă înc-o dată moare, (…)” (Se plimbă-n mine un pumnal albastru, p. 91).

Speranța care dă putere omului este exprimată prin metafora Icarii timpului, dovadă că ea este general valabilă și că zborul omului este înscris în ființa lui, cu toate riscurile: „Din pântec, dorința de zbor către soare/ copilul o are… născându-se viu/ Purtând moștenirea strămoșilor care/ Rămași fără aripi, păcatul și-l știu, (…), (Icarii timpului, p. 52).

Dumitru Velea are o prefață expresivă despre acest volum, o intitulează Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru, el notând despre această aventură spirituală: „Cartea aceasta, 13 Octombrie rece, arată din ce profunzimi și adâncimi își trage sevele și spre ce înalte grădini cu pomi cu mere de aur se ridică. Deasupra durerii și a omului căzut în suferință se înalță o clipă de speranță: copiii și urmele făcute pe cărarea vieții, semnele sub formă de cruce, sau cele despicate de fiară ce se cer pedepsite și uitate (p. 13)”.

 

Constantin Stancu

 

*Ana Podaru, 13 Octombrie rece – Icarii timpului, versuri, 226 pagini, cu o prefață de Dumitru Velea, Satu Mare: Editura Inspirescu, 2017.