ARHIVE LITERARE: Pe masa de operație... Câteva semne de la Maria-Daniela Pănăzan Lorinczi... „Structura romanului poartă amprenta originalităţii. Alternarea planurilor narative dezvăluie o ţesătură interioară a textului care ampretează esenţa rolului „măştilor” epice ale autorului. Eroul, văzut şi revăzut în ipostaze ale conştiinţei care traversează profunde perioade de metamorfozare ontologică, este un erou-narator aflat în situaţie-limită: pe un pat de spital, la un simplu control de rutină, află că suferă de cancer”

Romanul de azi. Metafora vieţii în ţesătura conştiinţei narative

De aceea le vorbesc în parabole, că ei văd fără să vadă, şi aud fără să audă şi nici să înţeleagă Matei 13,13).

M.M. Bahtin, în cartea sa Metoda formală în ştiinţa literaturii, spunea că pentru a crea un roman „trebuie să te deprinzi să observi viaţa, astfel încât aceasta să devină fabulă de roman, trebuie să înveţi să observi conexiuni noi, mult mai profunde şi mult mai ample precum şi mersul vieţii la scară mărită”. Un astfel de observator al vieţii interioare profunde, de mare fineţe şi desăvârşire artistică, este Constantin Stancu în scrierea romanului său Pe masa de operaţie, apărut la Editura Rafet în anul 2011. Dacă ar fi să îl parafrazăm în continuare tot pe M.M. Bahtin, care a analizat Problemele poeticii lui Dostoievski, romanul de faţă se încadrează în problematica romanului polifonic, în care eroul este construit ca un glas al autorului, o voce interioară trădând aspecte majore din biografia scriitorului.

Structura romanului poartă amprenta originalităţii. Alternarea planurilor narative dezvăluie o ţesătură interioară a textului care ampretează esenţa rolului „măştilor” epice ale autorului. Eroul, văzut şi revăzut în ipostaze ale conştiinţei care traversează profunde perioade de metamorfozare ontologică, este un erou-narator aflat în situaţie-limită: pe un pat de spital, la un simplu control de rutină, află că suferă de cancer. Tema bolii care macină nu doar trupul ci şi sufletul omului este tratată într-o manieră originală. Deşi aparent eroul se abandonează în puterea Celui de Sus, neavând forţa de a lupta, el recreează, de fapt, întreaga viaţă, renaşte ca pasărea Phoenix. Lupta cu boala e un exemplu de trăire creştină, autentică, menită să reînvie sufletul şi să reînnoiască forţele trupului care păreau aripi frânte. Construit pe mai multe voci, eroul-narator se dedublează în mod voit în personajul Ilie Roman, în „vecinul, aproapele”, care la rândul lui este ipostaziat în biblicul orb care şi-a recăpătat vederea. Liantul între aceste ipostaze epice distincte şi totuşi aceleaşi îl face tocmai tematica bolii: eroul-narator care suferă de o boală fizică (cancer) şi Ilie Roman care suferă de o boală spirituală (lipsa vederii=lipsa luminii). Ei se completează reciproc în polifonia „vocilor” autorului care trăieşte, plenar, fizic şi spiritual, lipsa Luminii, a Cunoaşterii, a Adevărului. Căutându-le se va redescoperi pe sine Om nou, renăscut, reînviat, precum în celebra parabolă biblică din Vindecarea celui fără vedere. De fapt, orbi amândoi, la propriu sau la figurat, au avut nevoie de minunea vindecării pentru a-şi da seama cât de mare e puterea divină, cât bine poate să facă Dumnezeu oamenilor, pentru a-i reîntoarce la credinţă, la dragoste adevărată, la viaţă întru Hristos.

Romanul este însă şi un roman liric. Pasaje întregi descriu, într-o viziune predominant lirică, sentimentele dominante ale unor suflete martore ale minunii divine. Naraţiunea subiectivă, homodiegetică (despre eroul-narator), se pliază perfect peste naraţiunea obiectivă, heterodiegetică (despre Ilie Roman). Între aceste două naraţiuni se trasează planuri narative paralele, despre poeţii Ghimel, Dalet, Het şi Lamed, poveştile lor fiind ţesute în structura epică ca legături între cele două planuri narative principale. Lirismul este o trăsătură definitorie a romanului: de exemplu, când vorbeşte despre reacţia soţiei la aflarea veştii despre boală, naratorul afirmă: ”Vestea asta a fost ca o lovitură pentru soţia mea, am simţit-o şi am auzit-o cum reacţionează, vorbele ei erau ca o rugăciune, ca o implorare, sunetul vorbelor ei erau un strigăt”. Vorbind despre rostul poetului în lume, aflăm că ei „Aşteaptă glasul divin, ceva ca un fulger, sau ca o furtună dar chiar dacă toate vin, în final glasul e altfel de cum cred ei, e mereu altfel, mi-a spus un preot, un fel de susur blând şi subţire care a trecut pe lângă peştera în care s-au închis şi au vrut să moară fără să-şi mărturisească toate poemele…”. Aflat pe masa de operaţie, eroul-narator simte fiorul profund al rugăciunii: „Mi-am propus ca la durere în loc să ţip, era şi inutil, să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică, şi mă întrebam cum suna numele acesta în limba aceea veche, făceam un efort să-mi amintesc, era important pentru mine. Nu mi-am amintit imediat, dar până la urmă am realizat că numele era în mine – El Elion. Pe noptieră era Biblia şi o carte despre un poet, m-am gândit la ceea ce însemna asta pentru mine, ce putea să fie un poet într-o lume străină, ştiam că omul este opera de artă a lui Dumnezeu, că El scrisese în mine ceva, că eram purtătorul unui mesaj, că omul avea în el scris în carne, în oase, în mintea nevăzută atâtea, dar în faţa morţii devenea neputincios, pare că pierde mesajul acela preţios, că literele se topesc pentru totdeauna...” În asemenea pasaje lirice se resimte marea admiraţie a scriitorului pentru poezia lui Nichita Stănescu. Pasajele lirice sunt stănesciene prin esenţa şi mesajul lor adânc întipărit în memoria „glasului” epic care rosteşte, cathartic, rugăciunea vieţii: „Parcă eram adolescent şi mi se părea că iubesc poesia, adică cea cu s nu cu z, era un fel de alint pe care îl făceam venit de undeva, dar care suna mai blând, mai poetic, poesia ca poesie. Era un vis venit de departe, mai dinainte de naşterea mea, un vis trecut prin ninsori şi tăceri… După măreţia acelui frig de adolescent a trebuit să iau lucrurile în serios. După ce am citit acel volum am înţeles cu adevărat că viaţa îmi va fi legată de poesie, că poesia mă va forma ca om şi că voi avea multe de învăţat din experienţa poetică şi că poesia îţi intră în trup ca sângele prin cordonul ombilical... Munţii au intrat atunci pe fereastră cu adevărat… Aş vrut să plâng cu hohote pe patul de spital, mă simţeam singur, lacrimi nevăzute curgeau din ochii mei acolo în întuneric, aşteptând marea operaţie. Sperând, ce puteam face? ” Şi exemple ar mai fi…

Romanul Pe masa de operaţie este însă un roman religios. În compoziţia romanului regăsim câteva pasaje biblice preferate de scriitor prin care se anticipează caracterul religios al scrierii. Dar nu doar prin acestea romanul este religios, ci în mod deosebit prin mesajele pe care le transmite. Pentru Constantin Stancu simbolistica biblică e esenţială. El crede că „Dumnezeu îşi scrisese numele în interiorul nostru, în trupul nostru încă de la facerea lumii, era semnătura lui acolo, noi traduceam în limbajul nostru de toate zilele efemerul, nu va rămânea nimic, aparent din toate acestea, dar ceea ce era important fusese gândit şi asta lăsa urme într-o lume nevăzută, poate cei de după noi vor putea recepta toate acestea şi nu se vor pierde pentru că la Dumnezeu nimic nu se pierde oricum.” Conform propriei mărturisiri a autorului, romanul are ca punct de plecare „scrierile vechi, solide şi pe ultimele descoperiri ştiinţifice, începând cu cea mai cunoscută scriere Sefer Yetzirach, dar şi pe analiza făcută de specialişti privind existenţa vieţii ca o formă desăvârşită de creaţie, având în spatele cortinei Creatorul. Vezi cartea Codul lui Dumnezeu de Gregg Braden. Astfel fiecare om are o valoare, iar modul în care ne relaţionăm în viaţă înseamnă un mesaj. Literele, la izvorul lor, aveau fiecare o semnificaţie, astfel că fiecare personaj al cărţii aduce un semn care se integrează într-un mesaj mai larg. Datorită păcatului omului lumea este bolnavă spiritual şi fizic, iar indivizii, prin relaţia cu lumea, sunt bolnavi şi ei nu ştiu de ce. Operaţia este una spirituală, a devenirii, în care putem fi incluşi dacă acceptăm eliminarea răului”.[1]

Despre ce litere e vorba? Am aflat, la o simplă căutare, fără a aprofunda tema, că numele unor personaje din roman sunt de fapt denumirile unor litere din alfabetul ebraic, fiecare având o semnificaţie lumească, una ezoterică şi o valoare numerică[2]. Astfel, Ghimel înseamnă cămilă în sens obişnuit, lumesc, se referă la natură în sens ascuns, ezoteric şi corespunde cifrei 3. Dalet semnifică uşa, se referă la autoritate şi are valoarea cifrei 4. Het înseamnă perete sau gard, împărţire în sens figurat şi corespunde cifrei 8. Lamed semnifică ham sau bici, simbolizează ideea de sacrificiu şi corespunde valorilor numerice 12 sau 30. Am putea adăuga aici şi ultima literă din alfabetul ebraic, Tav, care apare şi sub forma Tau, folosită de scriitorul Constantin Stancu ca titlu pentru ultimul capitol al cărţii (Epistola având rol narativ de Epilog, aşa cum Boala nevăzută este Prologul romanului). Aşadar, Tau / Tav are semnificaţia de cruce sau semn, înţeles de sinteză şi valoare numerică de 22 sau 400. Desigur, m-am întrebat de unde ar proveni această preferinţă a autorului pentru scrierile vechi şi mi-am spus că ea nu poate fi decât izvorul unei profunde însetări de cunoaştere, de încercare de a înţelege sensul vieţii noastre şi legătura noastră eternă cu Dumnezeu. Este, în structura polifonică a romanului, un dialog al sinelui cu sine, tipic stănescian, dar profund epic, reflectând tendinţele romanului de azi, în care discursul romanesc se supune poeticului dar se defineşte ca un ansamblu plurilingual şi plurivocal (cf. lui M.M. Bahtin). Metafora romanului este cronotopul literar-artistic care uneşte indicii spaţiali cu cei temporali într-un ansamblu coerent care dă naştere unui nou tip de roman numit biografic.

Pe masa de operaţie este şi roman biografic deoarece religiosul îngurgitează biograficul în esenţa sa de la Facere/ Re-facere, pentru că timpul biografic redă fidel imaginea omului ce-şi parcurge drumul vieţii. Constantin Stancu reuşeşte, în mod miraculos, să asocieze numele personajelor din roman cu mesajele epice pe care doreşte să le transmită după ce le filtrează prin sita timpului său biografic. Textul său este, dacă ar fi să-l parafrazăm şi pe Roland Barthes, un text plural, în care eroul este acelaşi şi mereu altul. Eroul-narator, după spusele proprii, „nu are nume, fiecare din noi poate fi cel aflat pe masa de operaţie. Personajele secundare au nume simbolice, pornind de la literele vechi ebraice, limbă în care a fost iniţial scrisă o bună parte din Scriptură (Vechiul Testament). În această limbă se exprimau pentru prima dată scribii şi are cuvinte speciale. În limba română nu există cuvinte echivalente pentru unele mesaje aşa cum o foloseau vechii scribi. Totodată numele Creatorului în limba ebraică veche era YHWH, iar fiecare literă din acest cuvânt are şi o valoare, valoare corespondentă în Tabelul lui Mendeleev, ceea ce arată că viaţa are la bază oxigenul, hidrogenul, carbonul, azotul şi că numele lui Dumnezeu este scris în chiar codul nostru genetic, prin compoziţie. Din acest motiv personajul principal nu are un nume, numele personal este umbrit de numele Creatorului pe care îl purtăm în codul genetic, iar pe de altă parte fiecare din noi este un bolnav. Am explicat în ultimele pagini din roman semnificaţia literelor sau numelor purtate de personaje. Extirparea unui rinichi este simbolică, Dumnezeu cercetează inima şi rinichii omului conform scrierilor sacre”[3].

Dincolo de această explicaţie a autorului, aş dori să insist asupra unor sensuri epice profunde pe care le transmite scriitura autorului. Mai întâi aş insista asupra ideii că eroul-narator este un cititor al Bibliei. Mereu ne spune aceasta şi ne dovedeşte că ne aflăm în faţa unui cunoscător al textului sacru, aşa că legătura cu alfabetul ebraic nu este deloc o întâmplare. În momentele de criză spirituală simte eliberarea prin lectura sacră, profund ancorată în gândirea şi limbajului eroului: „Priveam Biblia, o răsfoiam şi am rămas surprins să văd că textele mele preferate, versetele acelea adânc scrise în mine, erau subliniate cu pastă albastră de tatăl său, parcă erau lucruri stabilite, auzite, văzute deja... M-a liniştit cititul versetelor.” Mai apoi, lecturarea Bibliei este un modus vivendi al naratorului / autorului. Înseamnă mod de a trăi, mod de a povesti, mod de a iubi: „La Biblie nu se mai poate adăuga sau scădea nimic... Poţi să stai pe scaun, pe o bancă şi să asculţi ce se spune, să-i auzi pe ceilalţi… La cateheză şi profesorii învaţă, Biblia e un manual bun pe care merită să-l predai şi să înveţi din el, viaţa, dragoste…”.

Ghimel, Dalet, Het şi Lamed sunt poeţi. În aparenţă ei sunt prieteni ai eroului, în plan simbolic ipostaze epico-lirice ale acestuia, imagini în oglinda drumului vieţii, reflectate biografic şi trăite profund în plan religios. „Orbirea” lor este simbolică, renaşterea lor este datorată poeziei. Salvarea prin poezie este tema preferată a dialogului cu „prietenii-poeţi” prin care, de fapt, planurile narative acceptă intertextualitatea ca formă concretă de comunicare cu ceilalţi. Ne întâlnim astfel cu autori preferaţi ai eroului: Nichita Stănescu, George Luis Borges, Sebastian Bach. Poezia şi muzica pot salva sufletul unui artist. Mă opresc asupra celui mai interesant prieten, Lamed, care, fără voie, a devenit, în timpul lecturării romanului, poetul preferat. El este Poetul din Cetate, solidar cu timpul său, cu lecturile sale dar şi cu societatea în care trăieşte („Ştiu că se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi” - NA[4]), el face legătura cu ultima frază din roman (el vrea să „se retragă la ţară, ar dori o căsuţă la ţară, înconjurată de pomi şi oameni simpli” – la fel cum eroul, în final, mărturiseşte că „Mi-am propus să îmi schimb viaţa în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte, să îmi cultiv singur alimentele, verdeţurile”.) În intimitatea acestui poet te simţi Acasă, în Frumuseţe şi Prietenie absolută: „Simt în cameră o frumuseţe a duioşiei de parcă el face un salt de un veac pe aripa unui fluture, e în lume o ruptură cât un fir de mătase, dar până la urmă le adaugă parfumul esenţelor subţiri. Aş vrea să-i spun că punţile de legătură ale fulgerelor mentale ne leagă, dar parcă a spus-o într-un vers, mi se pare cunoscut, dar totuşi nu este…”. Lamed este simbolul sacrificiului suprem, „prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE...)”[5].

Finalul romanului are un mesaj profund religios. Dumnezeu este sensul prim şi ultim al vieţii omului, El este Creatorul şi Izbăvitorul, Cheia înţelegerii oricărui eveniment al vieţii noastre efemere. Spre El ne întoarcem mereu, etern, fiindcă singura Salvare o găsim în credinţă. Iubirea lui Dumnezeu ne salvează, indiferent de profesie, de vârstă sau de naţionalitate. Viaţa noastră este Darul Lui cel mai de preţ. Suferinţa supremă a eroului (vindecat de cancer) este încă o mărturie a existenţei divine. La fel ca şi vindecarea lui Ilie. Purificare prin artă. Purificare prin suferinţă. Purificare prin boală.

În acest roman, deşi având doar 103 pagini, regăsim fire narative profunde şi multiple precum firele de la războiul de ţesut, sensurile nu se epuizează oricâte lecturi ai face. Subterfugiu epic final, epilogul intitulat Epistola, în care aflăm că, de fapt, întreaga naraţiune, cu toate meandrele ei, a fost scrisă de un anonim, care a lăsat manuscrisul lui Ilie Roman spre publicare, e o tehnică narativă interesantă. Această voce din off, care ne dirijează finalul naraţiunii şi oferă căi de interpretare a romanului, ne mărturiseşte doar că recunoaşte stilul scriiturii şi că a încercat să-i viziteze pe eroii din roman (ceea ce înseamnă că îi cunoaşte!) dar că i-a fost foarte greu să realizeze aceasta, deoarece „Treptat am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie în viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul. M-am documentat puţin şi am înţeles că literele erau din proto-sinaitic, apoi am descoperit că e cam greu să afli câte ceva din toate acestea, trebuie să fii iniţiat. Eram şi eu o literă, încercam să înţeleg, un semn, o valoare, o semnificaţie. Trebuia să fac legăturile posibile, textul îmi oferea un culoar, aveam o deschidere, cumva. Apoi am înţeles că fiecare literă semnifica ceva la început, un bou, o casă, bumerangul, peştele, un om cu braţele ridicate, o proptea, o armă, un gard, palma mânii, toiagul, apa, şarpele, peştele, ochii, gura, o plantă, o maimuţă, cap, arc, semnul crucii. Acum semnele acestea pot fi la fel, chiar dacă aud cuvintele într-o manieră ciudată…”.

Un roman al experienţei asumate. Un roman al sinelui despre sine care înţelege sensuri profund ontologice, un roman despre nădejde, solidaritate, boală, vindecare, credinţă, iubire. Un roman al Vieţii înseşi. O capodoperă.

Închei şi eu retoric. Dar care este preţul cu adevărat? Şi punctez, ca un fel de epilog, prin a recunoaşte frumuseţea unei scrieri deosebite în care „fiinţa care se povesteşte şi care transmite, având vocaţia relatării şi deţinând rolul de povestitor-cronicar stabilit de comunitatea sa, este homo narrativus situat între zonele sacrului şi ale profanului.”[6]