Eugen Dorcescu, eremit şi scrib în timpul vieţii sale pe care o prinde şi care îi alunecă printre degete în acelaşi timp, ne propune o călătorie interesantă, o călătorie spirituală iniţiatică prin volumul de versuri Drumul spre Tenerife – Editura „eubeea„ – Timişoara, 2009.
Cartea este o carte a misterelor şi una a tainelor şi vine dintr-o viziune cristică, o viziune a celui care ştie şi care doreşte bucuria apropierii de Dumnezeu ca şansă de a exista real şi imaginar în acelaşi timp, de a exista pur şi simplu în modul în care am fost creaţi, dincolo de limitele noastre impuse de carne (sarx) şi păcat .
Călătoria pe care ne-o propune este şi ea una reală şi imaginară în acelaşi timp, limitele nu par a exista între cele două, doar cititorul neatent ar putea găsi limite, întrepătrunderea dintre cele două lumi este secretul volumului şi cheia pentru cititor şi pentru autor de a se elibera de zgura din fiinţă pentru a accepta desăvârşirea la care am fost chemaţi ca oameni creaţi prin har.
Drumul este necesar şi este autoimpus şi liber în aceeaşi măsură pentru că Dumnezeu ne-a lăsat liberul arbitru, dar tocmai prin acest lucru am devenit dependenţi de El. Autorul cunoaşte bine spiritul biblic al devenirii, duhul special care izvorăşte din textul biblic, spiritul cristic caremarchează omul, istoria, universul. Operele anterioare ale lui Eugen Dorcescu, versificare unor cărţi ale Scripturii au fost un exerciţiu de cunoaştere şi autocunoaştere care i-au permis să înţeleagă şi să exprime taina vieţii, care este una spirituală copleşitoare.
Epilogul volumului defineşte această lucrare spre desăvârşire a fiinţei umane: „tenerife/ pumnul lui Dumnezeu/ strângând laolaltă/ ţinând împreună / infernul şi/ paradisul”.
Poemele din volum au încărcătura spirituală specifică textului biblic, acolo unde scribul etalează mijloacele prin care ne putem apropia de Dumnezeu şi, din acest punct de vedere, nimic nu este gratuit, poezia adevărată este una necesară sufletului: „poezie de artă e/ să afirmi şi să crezi că poezia/ şi arta sunt gratuite”. Brusc, descoperim nevoia de a ne hrăni sufletul mai mult decât nevoia de hrană fizică, călătorind spre Tenerife ...
Eugen Dorcescu insistă pe ideea că fiecare are un drum al său: „drumul spre emaus/ drumul spre damasc/ drumul spre tenerife/ vai mie/ bătrân şi uscat/ eremit/ ce mic/ ce lumesc/ ce nevrednic/ ce unic/ ce neînsemnat/ ce trupesc/ ce departe/ ce zadarnic/ ce tragic/ ce singur/ sunt Doamne/ nenorocitul de mine/ fericitul de mine”. Acest drum trebuie să-l străbată fiecare, este drumul propriu al individului prin infinit şi eternitate sub Ochiul atent a lui Dumnezeu.
Cititorul va înţelege că povestirea, simplă în esenţă, atrage lucruri profunde, scrisul poemelorare ceva din stilul Bibliei în care lucruri aparent simple, obişnuite indică spre lucruri neobişnuite din zona nevăzutului, a spiritului pur, atins de adevăr, acel adevăr care ne face mai liberi şi care ne purifică, ne sfinţeşte la modul necesar pentru a nu ne abate nici la stânga, nici la dreapta de la drum: „drumul este atât de/ cuprinzător de/ prezent încât copleşeşte/ conştiinţa/ iar noi vom afla ce este/ el cu adevărat/ abia atunci/ când nu va mai/ trebui să-l străbatem”.
Pe acest drum fiecare este singur, umil şi expus destinului, după un plan în care reperele duc spre viaţă sau spre moarte: „vechea mea traistă de / drumeţie / plină cu frunze din pomul / vieţii / plină cu viaţă / plină cu moarte/ plină cu ierburi/ amare”. Este drumul de esenţă apostolică, unul care vine din însărcinarea pe care Dumnezeu a dat-o omului, aceea de a duce mesajul şi de a fi martor.
Chiar dacă poemele au repere reale, descriu o cină sau un loc, o plantă sau soarele, întâlnirea dintre bărbat şi femeie sau întâlnirea cu natura, chiar dacă avionul care poartă călătorul spre cer este clar definit şi treapta pe scara spre avion are însemnătate, chiar dacă versurile sunt în limba română, în limba engleză sau spaniolă, călătoria cea mai palpitantă este cea spirituală, irezistibilă, imponderabilă şi care la capătul ei omul este altul: „încearcă să fii ceea ce vei deveni/ iată Eu Cel ce sunt Eu singurul/ care sunt/ îţi ofer acum/ şi pentru totdeauna şansa/ aceasta”.
Călătoria este una personală şi se petrece în singurătate, Eugen Dorcescu insistă pe această singurătate: „spre insularitatea/ la isla*/ din mine însumi”. E călătoria care a început cu primul om şi continuă cu fiecare dintre noi, una pregătită de la creaţie, de care nu scăpăm: „aidoma primului om aidoma/ omului primordial/ căutând în sens invers/ paradisul”. În această călătorie viziunea este una copleşitoare, nu aparţine omului, ci este viziunea lui Dumnezeu pentru om: „orizontul/ dincolo de tot dincolo de/ nimic/ dincolo de toate/ nimicul”.
Taina acestei călătorii este una a odihnei, omul credincios poate intra în odihna Domnului, este pacea dintre om şi Divinitate, una care aduce binecuvântare pentru om, un termen teologic ( profund ) şi care scapă omului modern, răzvrătit şi incapabil să ducă călătoria până la capăt, incapabil să înţeleagă legea drumului, a căii: „drumul include/ în uriaşa-i structură/ mulţimea tuturor/ drumurilor reale/ mulţimea tuturor drumurilor/ posibile/ ba chiar/ mulţimea fără număr a/ tuturor drumurilor/ imposibile/ de fapt acesta e/ drumul/ de la trup către/ suflet/ de la suflet spre/ duh / şi de la duh/ către Duhul”.
Poemele formează poemul volumului, toate curg, e un râu care curge prin autor, prin cititor, prin lume, e râul vieţii, are o ţintă precisă: Tenerife, dar care presupune o geografie spirituală profundă, e călătoria spre Ierusalimul Ceresc, fără prea multe semne de ortografie, fără stil special, doar curgere, după modelul manuscriselor vechi. Deşi Eugen Dorcescu nu o spune explicit, implicit se poate înţelege că Iisus este Calea, Adevărul şi Viaţa, aceasta este exerciţiul, pentru că numai în felul acesta ne întoarcem, ajungem la Dumnezeu.
Dacă am căuta un termen de comparaţie a drumului spre Tenerife, un model preexistent, Apostolul Pavel, face unul asemănător, descris în cartea Faptele Apostolilor din Noul Testament, când, în lanţuri, ca prizonier, urcă pe corabie, însoţit de sutaşul roman şi comandantul corăbiei şi datorită furtunii de pe mare, ajunge de fapt cel care conduce corabia, cel care vede drumul prin furtună şi salvarea la care am fost predestinaţi. E drumul apostolului… e modelul de la care a plecat autorul volumului, un model înalt şi etalon pentru om.
Deşi poetul nu este teolog, trebuie să reţinem elementele profunde de teologie din poemul - râu, confirmându-se astfel susţinerile Sfântului Augustin care insista pe contribuţia creştinilor la susţinerea valorilor evanghelice în lume, dincolo de structurile eclesiastice specifice, prin menirea fiecărui om de a fi purtător de adevăr aşa cum l-a primit.
Eugen Dorcescu a înţeles misterul, dar, modest, rămâne eremitul, scribul… care descrie călătoria spre cer… ca artist, ca poet, ca om ce simte eternitatea ca pe un dar de la Dumnezeu, cu insula de frumuseţe în ochiul său de artist…
C Stancu ©
Un comentariu avizat, plin de noblețe, de imaginație și... de adevăruri înălțătoare, plasate pe fundamentele lor biblice, solide și perene. Eugen Dorcescu este prezentat lumii cu pricepere, admirație și dragoste de către CONSTANTIN STANCU, un mare scriitor și un interpret providențial. FELICITĂRI DIN TOATĂ INIMA!!!
RăspundețiȘtergere