Spre Aleph
Raul Constantinescu își
continuă drumul în ţinutul literaturii cu un volum de versuri intitulat Spre Aleph, un volum profund, dens, cu
sensuri multiple într-o lume orfană. Cartea a apărut la Sibiu, Editura
CronoLogia, 2016, a fost prezentată la Salonul Editurilor Alba Transilvania,
2016, eveniment care a fost organizat în luna mai 2016, la Alba-Iulia. A fost
remarcată la Festivalul-Concurs „Credo”, mănăstirea Lăpuşna, august 2016, fiind
premiată de Revista „Vatra veche”, redactor şef Nicolae Băciuţ.
Este o carte serioasă,
densă, are o prefaţă semnată de Maria-Daniela Pănăzan, o cunoscătoare a poeziei
religioase, editor şi istoric literar. Cititorul va putea aborda notele
biobibliografice şi referinţele critice selectate de autor pentru a marca
istoria unui poet în relieful vremii sale.
Cartea se structurează
pe mai multe paliere:
I.
INIMA INIMILOR
II.
VIA DOLOROSA
III.
SPRE ALEPH
Cele trei secţiuni sunt
simbolice, marchează viaţa omului sub puterea divină, trei fiind număr de
referinţă în revelaţia dată oamenilor prin Scriptură. Cele trei părţi ne
prezintă şi viziunea poetului despre destinul omului aflat sub umbra Mâinilor
lui Dumnezeu. Multe poeme poartă titlul de psalm, deci un gen al poeziei
religioase prin care omul îşi cântă relaţia sa cu Dumnezeu într-un mod ales, în
curăţie de inimă şi cu mare atenţie pentru a nu strivi minunile din viaţa sa,
pentru a nu obtura lumina divină.
În prefaţa cărţii,
Maria-Daniela Pănăzan arată importanţa dată de marii scriitori ai lumii unui
astfel de simbol. Prima literă din alfabetul sacru, Aleph, a constituit argument pentru scrierile lui Eminescu sau J.L.
Borges. Putem preciza şi atenţia acordată de Eugen Dorcescu acestor teme,
motivul avatarului ca atracţie exercitată de lumina necreată, ori de atenţia acordată
numelui lui Dumnezeu etc. Atracţia pe care Dumnezeu o are faţă de om este
absolută, Raul Constantinescu este conştient de acest lucru, acceptă gravitaţia
ca pe o necesitate. De remarcat faptul de primă perspectivă, cum el pune în joc
şi raţiunea şi revelaţia generală, dar şi scurte fulgerări care vin din
revelaţia personală. Puţini poeţi au capacitatea de a rezona în felul acesta.
El păstrează un echilibru foarte fragil şi delicat între cele două moduri de
cunoaştere. Este înfiorat de prezenţa fulgerului divin, chiar dacă nu durează
prea mult.
Efortul spiritual depus
de poet este considerabil. Se simte tensiunea din poeme. Intră în joc marea
cultură a lumii, folclorul, teologia, ştiinţele exacte, mitul. Poetul se
cabrează pe vechile scrieri, acceptând limitele impuse de ştiinţa modernă.
Limbajul este unul al invocaţiei, al imnului, pentru ca tainele să se deschidă,
a temerii în faţa miracolului, al acceptării autorităţii divine ca un dat
necesar. Când echilibrul se stabileşte, poeme se revarsă în cântec nou-vechi,
în rugăciune, imn. Cântecul de laudă se adresează persoanei supreme, numelui
său, lucrării sale, puterii care radiază din acestea, frumuseţii absolute care
depăşeşte momentul estetic efemer. Simetria, armonia, rigoarea, haloul de
mister, rugăciunea, toate se regăsesc în imnul omului smerit. Raul
Constantinescu ia totul în serios şi acceptă suferinţa spirituală care vine din
acest mod de cunoaştere şi relaţionare, este un poet matur care nu se joacă, nu
e joaca jocului, e lauda, simplu, clar, cu mijloacele poeziei.
Pe scena poemului intră
corul ceresc, îngerul absolut, orga de bazalt, soarele singurătăţii, inima
inimii, tragedii vechi şi noi, visul... Sunt puşi în pagină psalmii,
instrumentul poetului de a aduce mulţumire, laudă, mijlocire pentru sine şi
omenire, jertfa spirituală a celui care locuieşte în mijlocul universului şi
departe de mijloc în acelaşi timp. Împins de energii speciale, poetul
înaintează spre Aleph, mereu spre
locul acela unic. Sunt simboluri, vise, viziuni, ochiul clepsidrei, turnul
interior, un cer mirobolant, norii deşertului roşu, sub cruce, la cruce, sub
semnul crucii, în paradigma ce se leagă în vertical şi orizontal. Fiecare motiv
din poemele scrise ar merita o analiză specială. O analiză mai profundă a
cărţii va scoate la iveală multe nestemate literare.
Raul Constantinescu este
argonaut în cer, a fost în Arcadia, a
înţeles ce înseamnă gândcuvântul unu...
Mereu formează cuvinte noi prin compunerea unor cuvinte simbol, ca formă de
manifestare a lucrării divine în univers.
„Aleph! Aleph!/ Pe mări
de sidef/ te văd, te aud/ limpid nord-sud!/ te ghicesc, te caut/ şuier de
flaut;/ de-o viaţă ascult/ al zilei tumult – ...” (Aleph, p.17).
Simpla invocare a
numelui în contextul imnului atrage prezenţa divină. Numele este o taină, un
mod de a pătrunde nepătrunsul.
Un poem special este Ecce Homo! (p.21-22). Simbolul este
clar, omul pus la zid, în valea plângerii, umil anonim, cel care a luptat în
toate războaiele lumii, Omul (cu literă mare) drept legat la stâlpul infamiei,
Golgota eternă... Pe sine s-a învins, biruitor prin speranţă. Nu aşteaptă nimic
de la nimeni, jertfă a timpului său. Totul în gerul absolut! Omul care poartă pecetea divină... Gerul, mintea
divină, existenţă prin sine...
Cunoaşterea se aseamănă
gerului absolut, ţinta: punctul punctelor
din punct. Concluzia finală, fruct oprit şi nădăjduit.
Finalul căutării este
prezenţa copleşitoare: „Aleph! Aleph! Aleph!/ (repetat de trei ori, Sfânta
Treime) preaînalt relief// nicicând atins/ zenit – cer necuprins/ neasfinţit
vis/ ochi întredeschis/ altă viaţă lume...” (Zoralia, p. 128; Zoralia – Tărâm mitic, pur, în plin mister al
zorilor).
Din nou, invocarea
numelui atrage prezenţa celui absent-prezent, e Prea Înaltul...
Efortul spiritual este
evident, cuvintele s-au tocit, poetul le încarcă pe îndelete cu lumină,
suferinţa se preface în vers. „Pe Via Dolorosa cad sub cruce,/ mă ridic, recad,
din nou pornesc ades.../ din gânduri, rugi, psalmi, cuvinte zilnic ţes/
Cărarea-ngustă către Tine duce/ pe căi înguste cerului deschise,/ viaţa mea –
drum – spirală de spirale – ...” (Via
Dolorosa, p. 58).
Poezia se impune a fi
citită cu atenţie, simplitatea cu fâşii de folclor autentic, izvorât din poezia
populară, compune o complexitate a poemului specială, la limita dintre poezie,
rugăciune, ritual secret şi transparent concomitent. Raul Constantinescu este
un poet matur, care ştie ce doreşte de
la sine.
Călătoria spre Aleph este o călătorie specială:
„suflet silf fulgurant
smuls din cătuşele
cărnii
zbori din vamă în vamă
tot mai uşor
prin urechea acului te
strecori
glisezi ochi-lame liber
din mii de arome te
distilezi pur
suflete hrisov, palimpsest
de păcate...” (Argonaut în cer, p.
118).
Cititorul se întoarce la
psalm, la imnul vechi, atins de energii noi, descătuşând viziunea: „Prin
psalomi Te caut până Te găsesc,/ oricât ai fi de-ndepărtat ori de ascuns;/
talantul, viaţa nicicând nu-mi irosesc/ cu amăgiri, când Tu eşti tot mai
nepătruns” (Psalmul Psalmilor – 15-,
p. 75).
De remarcat un cuvânt nou,
psalomul, ca operă a Creatorului, psalmul
scris de Dumnezeu prin fiinţa omului, reflectat în creaţia omului, ca reflex al
luminii în umbra de carne.
Despre Raul
Constantinescu au scris mai multe personalităţi ale lumii literare. Valeria
Manta Tăicuţu reţine: „Timpul poetic rezultă din suprapunerea unor planuri
temporale foarte îndepărtate, peste stratul arhaic existând un timp al istoriei
politice şi un timp interior al memoriei... (p. 176, referinţe critice).
Maria-Daniela Pănăzan
notează în prefaţă: „Cu o viziune poetică originală, Raul Constantinescu
dăruieşte scriiturii de azi un exemplu de artă realizată în deplin acord cu
postmodernitatea pretenţioasă în realizarea sensului liric. El dovedeşte că se
poate scrie poezie de calitate într-un
limbaj autoreflexiv ce corespunde fără nicio îndoială cerinţelor
discursivităţii actuale” (p.10).
Poetul descrie cel mai
bine starea poeziei sale:
„Un singur vis mai
licăre în preajmă
din trupuri albe ning
spre cer scântei,
se-nfioară stelele în
flori de tei;
în zori vine cel cu
sufletul în palmă” (Prinos, p. 90).
* Raul Constantinescu, Spre Aleph, (poeme), 235 pagini, Sibiu:
Editura CronoLogia, 2016
Constantin Stancu