Radu Igna: Pasiunea pentru oameni, frumos, bun simț...
Țara Hațegului și miturile de azi și de ieri
Radu Igna se întoarce cu faţa
spre Ţara Haţegului, priveşte dincolo de dealuri şi de Muntele Retezat, caută
valul care a modelat această ţară din ţară, ascultă cumva cerul şi ascultă
pământul pentru a descoperi tainele care au fost, care sunt şi care vor fi
peste albastrul acesta de Ţara Haţegului rupt din oglinzile muntelui.
Scriitorul a strâns în inima sa,
în pagini de caiet de elev silitor, date despre oameni, vâltoarea faptelor,
scrierile cronicarilor despre o zonă mirifică a României. A avut răbdarea de a aduna,
de a căuta, de a studia şi de a fixa pentru viitor imaginea unui loc în care
s-au întâmplat atâtea şi în care oamenii au găsit vocaţia de a trăi româneşte
în stil propriu, la confluenţa Banatului cu Transilvania şi Valea Jiului,
aproape de Mureş, pe valea Streiului, sub umbrele adânci luminoase ale
Retezatului.
Ajuns la o vârstă a viziunii
calme Radu Igna pune în cartea sa Vocaţia culturală a Haţegului – Editura Gligor
Haşa , Deva – 2009, istoria spirituală a locului, acel loc în care istoricii au
lăcrimat şi în care nu pot tăgădui
fenomenul românesc într-o zonă magnetic spirituală şi în care te poţi
pierde sub ninsori de poveste, există doar posibilitatea de a găsi ieşirea prin
cer, ca să-l parafrazăm pe Marin Sorescu.
Autorul ne propune un fel de
epistolă pentru cititor şi pentru locuitorul Haţegului, în care pune degetul pe
rana istoriei şi spune lucrurilor pe nume: „Eu
cred că viaţa noastră are sens atunci când luptăm împotriva
uitării”, apelând la un citat din Emilian
Ezechil.
Dar cuvintele autorului spun
cumva mai mult: „Uitarea, ceaţa ce se lasă cu fiecare zi peste ziua ce a trecut”.
În căutarea sa, Radu Igna
redescoperă o ţară frumoasă şi spiritul locului ce vine de undeva de departe,
străjuită de râuri de munte, de păduri care te învăluie, de muntele care te
înalţă doar privind la el. Haţegul are un fel de vocaţie, de cetate de ţară.
Scriitorul a căutat să fie
obiectiv şi a adunat cât mai multe însemnări, cât mai multe cărţi despre acest
loc şi a descoperit că multe personalităţi au pus ceva din viaţa lor, ceva din
timpul şi necuvintele lor în cărţi care au reflectat spiritul Ţării Haţegului,
că oamenii au fost credincioşi şi până la urmă acea zvârcolire de credinţă a
făcut să convieţuiască la un loc ortodocşi, catolici, greco-catolici sau reformaţi
şi să lase semne că se poate şi altfel, un fel de zonă liberă a credinţei.
Cartea începe cu acele cărţi care au strâns în cuvinte taina
ţinutului, apoi sunt note despre cărţile unor importante personalităţi care au
descoperit zona cu interes şi bucurie: Condica
Haţegului, după Nicolae Iorga, Haţegul
aşa cum apare în Cronica Banatului scrisă de Nicolae Stoica de Haţeg, continuă
cu plângerea călugărului Efrem pentru
mânăstirea Prislop.
Radu Igna caută esenţa
vremurilor: istoria vicariatului greco-catolic, sau istoria specifică locului
la începutul evului mediu românesc, pentru a face o călătorie cu Romulus Vuia prin ţinut şi prin zona
vecină a Pădurenilor, insistă pe călătoria făcut de Aron Densuşianu cândva,
sau pe graiul locului pus în evidenţă
de Ovid Densuşianu, pentru a prezenta
modelul haţegan aşa cum l-a văzut
Adrian Andrei Rusu.
Preocuparea pentru zonă a mers
mult mai adânc, a prezentat obsesia colonelului Zagoriţ pentru Ţara Haţegului ca locul unde a fost, după
cercetările sale, Sarmizegetusa lui Decebal, pentru strădaniile unui arheolog
aproape necunoscut care a trăit în vatra Haţegului, Hristache Tatu care a căutat
mărturii despre istoria dacilor aici, la intersecţia marilor bulevarde ale
istoriei.
Eroismul românilor a fost
reflectat în istoria unui batalion de
vânători de munte, o istorie a militarului român care biruie timpul,
vremurile, tradiţia şi moartea într-un mod special.
Despre aprovizionarea cu apă în
Dacia romană a scris Gică Băieştean,
arătând tehnici sau soluţii pentru viaţa civilizată din Dacia romană, ca efect
al puterii care ştie ce vrea într-o provincie care lupta continuu, până la
autodistrugere.
Epoca din anii 1950 – 1960 este
pusă în evidenţă şi în contrast cu marile perioade ale istoriei prin registrele simple ale unui inspector
şcolar, spiritul contorsionat al vremurilor apare din procesele verbale ale
unor funcţionari care erau presaţi de politic să facă lucruri contrare
istoriei. E un mod de abordare simplu şi relevant, viaţa a lăsat urme în marea
arhivă a lumii.
Această panoramă a zonei a fost
atent studiată de Radu Igna şi ne prezintă esenţa, uneori descoperă lucruri
contradictorii şi refuzate de vremuri, prin cărţi aruncate la deşeuri, la
topit, le recuperează cu dragoste pentru că era ceva mirific, fascinant: pântecul istoriei unde s-a format
poporul român. Au fost ani buni în care scriitorul a strâns date, cărţi,
scrieri unele nepublicate şi care nu ar fi avut şansa să fie publicate înainte
de 1989, a avut răbdarea de a se împotrivi uitării, a prins portretul unui anonim ca Mihai Baiu, ce a lăsat
manuscrise în urma sa, mult mai interesante decât scrierile de rutină de
astăzi.
Autorul pune
în evidenţă şi operele unor importanţi scriitori care au scris despre ţara
aceasta, de la Jokai Mor cu povestea
lui Faţă Neagră, la Gligor Haşa care
a scris despre tainele istoriei poporului dac, punând, apoi, în evidenţă
amintirile silvăşene ale lui Cecilia
Terezia Bolchiş - Tătaru, prezentând mişcarea literară a
poeţilor de Haţeg ca Romulus
Constantinescu, Ionel Amăriuţei sau Ionel Drăgănescu, Constantin
Stancu.
Nu sunt uitate ziarele care au
apărut la Haţeg, ca Arena, Columna sau
Cuvântul adevărului.
Chiar şi fotografii sunt
amintiţi, cei care au prins clipa de aur a ţării în fotografii memorabile: Horvath Josef sau Aurel Anca, ori
pictorii care au adus un strop de viaţă în culoarea anotimpului de Haţeg precum
Gulie Gheorghe sau Vasiloni Drăgălin,Blaj
Titus.
Inspirat, autorul încheie cu o
notă de prezentare a cărţii, în limba română şi limba engleză.
Ca un mit al omului de Haţeg se
evidenţiază Ioan Munteanu, memorandist din zonă, judecat de puterile vremii pentru că a
difuzat Memorandumul Românilor în zonă într-o vreme grea pentru români, în anii
1892, sub guvernare străină. Eroul, aproape anonim, are doar o cruce în cimitirul din Haţeg, semn că a
trăit aici şi a murit demn, că a rezistat procesului politic de la Cluj din
anul 1894 şi că la întrebările judecătorului a răspuns simplu în logica
românului care se vrea liber, alături de marile personalităţi care au luptat pentru
istoria românilor ca dr. Ioan Raţiu.
Meritoriu pentru Radu Igna sunt acele pasaje extrase din procesul care a avut
loc la Cluj ca un moment de demnitate şi iluminare a intelectualului român la
vreme de cumpănă pentru istoria neamului.
Autorul: „Până când a trăit Ioan Munteanu ? Am apelat la arhivele
oraşului. Nu există date din acea vreme. A trăit oare pe vremea Marii Uniri din
1918 ? Posibil. Ar fi împlinit 73 de ani, judecând că s-a născut în 1845. Şi ce
s-a întâmplat în viaţa lui de la întoarcerea de la Cluj ? Cu siguranţă, nu a
fost primit cu urale…”.
Dar cartea aceasta de aducere
aminte şi învăţătură a profesorului pentru elevul necunoscut din România,
începe cu un pasaj scris de Ovid Densuşianu: „Drumul ce duce de pe vale
Streiului spre Haţeg <<pă su vini>> cum se zice în
graiul locului, ori de pe coastele ce ascund Silvaşul se vede desfăşurându-se
una din cele mai frumoase privelişti de poezie a pământului românesc”.
Cartea merită citită pentru că poezia locului ne face mai buni, iar un
răsărit de soare în aerul rece de munte din Ţara Haţegului pictează o lumină
ireală peste cei ca au fost, ce sunt, ce vor fii…
C Stancu
*Foto: Radu Igna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu