Dumitru Hurubă
„ÎNŞIRÂND DOAR VORBE GOALE…”
Mulţi poeţi de mare actualitate se pare că au înţeles aiurea constatarea eminesciană: „E uşor a scrie versuri/Când nimic nu ai a spune”, şi au năvălit în literatură bazându-se pe principiul: dacă alţii da, noi de ce nu? Adică, cum? (cacofoniile fiind un apanaj al unor scrieri lirice postdecembriste), noi suntem autori mai neputincioşi sau, doamne fereşte!, mai proşti în secolul douăşunu şi mai lipsiţi de har decât cei din secolele trecute? Apoi, staţi numa! Şi au purces la lucru, fiindcă nici nu părea complicat, mai ales că versificaţia în alb nu presupunea cine ştie ce canoane, cu atât mai mult că „înşiruirea de vorbe goale” putea fi transferată în context profund filozofic – spun autorii cu un aer înţelept-enigmatic – şi de-aceea un poem este greu de perceput şi înţeles de majoritatea cititorilor de azi în calitatea lor de muritori de rând. În realitate, cam aşa îşi spun toţi autorii care se cred valoroşi şi, în mare procent, genii neînţelese printre amărâţii de contemporani-cititori, considerând că ei sunt cei care vor îmbogăţi zestrea literaturii naţionale, europene şi, forţând lucrurile, fondul universal de literatură, prin aceasta salvând de la moarte literatura lumii. Astfel stând lucrurile, odată ajunşi inestimabili şi simţind pe umeri greutatea şi responsabilitatea faptelor proprii, mulţi poeţi din zilele noastre revarsă spre publicul larg tornadele lirice cu scopul, deseori mărturisit, de re-creare, reconstrucţie şi salvare din cloaca ideologiei comuniste a literaturii naţionale. Cei mai mulţi autori actuali, care pe vremea vechiului sistem se jucau veseli şi inconştienţi în ţărână, acum se erijează în comentatori experţi şi acuzatori viteji ai respectivei literaturi infestată cu bacterii şi germeni emanaţi din bolşevismul transmis şi impus cu generozitate prin grija moscovită. Pe acest teritoriu vast şi pustiit de buldozerele lirice ale noului val, comentariile se pot lansa în deplină voie, din viteză?, acuzaţiile noilor justiţiari nu mai selectează scriitori şi opere, ci aruncă în oala comună a sectorului angro atât proletcultişti cât şi scriitori care, greu de digerat în ziua de azi, au asigurat continuitate şi perenitate literaturii de valoare. Ca să nu mai vorbim de romanticul depăşit Eminescu, de romanţiosul Minulescu, şmecheraşul Topîrceanu, subtil-religiosul Voiculescu, filozoful Blaga, alungat de de la universitate, convertitul Arghezi…, clasici, sau reprezentanţi ai noului clasicism hrănit din seva de după cel de-al doilea război mondial… Toţi nişte depăşiţi!
Acum?
Cruciada anumitor autori, altfel extrem de prolifici, poeţi
în special, de a revoluţiona respectivul gen literar în vederea eliberării sale
de sub jugul proletcultismului autohton, a fost pusă la cale încă în anul 1990,
odată cu trecerea la noul sistem social-economic existând sub înaltul patronaj
al libertăţii cu fiica sa democraţia dotată şi ea cu apucături deseori cam
libertine, dar asigurându-i astfel creaţiei literare autohtone statutul de „circumscrisă
în contextul ideii de marfă consumabilă pentru oricare categorie socială.”
Nemărturisit, dar cu o vigoare şi o bogăţie a producţiei lirice fără precedent,
părând să se simtă o adevărată
invincibila armada, noii lirici croiţi după modele preluate nu doar cu…
fulgi cu tot, dar şi cu texte occidentalo-americăneşti, cam liber-traduse, s-au
pus pe treabă şi, fără să se întrebe „ce-au
voit acel apus”, au trecut la despărţirea de autohtonul, compromiţător?, fără
să ţină seama de valoarea reală a unor scrieri, a unor scriitori. Şi aşa s-a
născut o mare parte a noii literaturi cu pretenţie de zestre importantă, dar
peticită cu producţii literare de valoare îndoielnică, tot mai îndoielnică,
însemnând patrimoniul naţional… Apoi,
în scopul consolidării noului val reprezentând, evident, noua literatură, mai
tuturor participanţilor la cruciadă li s-au acordat premii în diplome, dar şi
în bani – cum s-a întâmplat în cazul multor autori lipsiţi de operă şi de
valoare, dar cu relaţii puternice inclusiv cu scopul subtil pentru acoperirea
unor nevoi… materiale. Aşa s-a ajuns la situaţia ridicol-hilară ca poeţi cu
operă real-importantă să fi fost ignoraţi şi aduşi în faţă, tot mai în faţă,
poeţi (scriitori în general) lipsiţii de talent şi de creaţii de valoare, dar
cu relaţii puternice, nu rareori acestea având şi anume culoare politică…
În acest fel aruncarea spre derizoriu şi spre distrugere
a literaturii adevărat-valoroase nu mai este o utopie, ci o realitate materială
aşezată cu grijă sub şenilele literaturi occidentale de consum, tradusă angro
şi luată ca model de viitura poeţilor, multor poeţi actuali de la noi. şi, ca
în orice viitură, suprafaţa este pavată cu gunoaie care acoperă până spre
omorâre şi dispariţie a creaţiilor de valoare şi a numelor de autori de talent
şi responsabili în faţa actului de creaţie, ce tot mai zgomotos şi
neconvingător sună din… coada lipsei de har!
Foto: Dumitru Hurubă și C. Stancu discutând despre vremuri și vreme (2021)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu