Despre poet și memoria în cetate: Ionel Amăruței... „Fiind la modă privatizarea ca mod de incercare, poetul se vede un anticar bătrân, într-un oraş vechi, înconjurat de lumânări flămânde după lumina din vechi obiecte care mai păstrează căldura unor inşi neştiuţi”

 

IONEL AMĂRIUŢEI: ÎN CĂUTAREA VECHIULUI CASTEL

 

 

Ionel Amăriuţei este pregătit în orice moment să planeze cu zepelinul deasupra Europei, să privească lumea de la înălţimi si să aterizeze în curtea vreunui castel vechi unde este asteptat de tandre iluzii, de anotimpuri uitate. El va încerca armuri, va căuta în camerele castelului instrumente muzicale pierdute în sunete gri sau mov, instrumente vulnerabile, dar care pot produce sunte mirifice, gata să dărâme ziduri.

Profesia de bază a poetului a fost singurătatea fertilă.

Discret el a inventat un imperiu într-un apartament de bloc, risipit printre discuri vechi, gramofoane, picturi imposibile, fantome de praf aurifer, hărţi pe care sunt înscrise  locuri pline de comori. Din când în când, pentru a-şi apropia lumea, Ionel Amăriuţei priveşte printr-un ochean întors şi se miră cât de clar este sfârşitul de secol.

Cred că poetul a inventat bicileta. Cred că el s-a reîncarnat în inventatorul bicicletei. De fapt, poetul a intrat şi va intra în poesie pedalând pe o bicicletă de ceaţă. Ionel Amăriuţei are cultul prieteniei, cu o singură condiţie - prietenii să-l viziteze la un veac o dată, iar veacul poate fi şi mâine.

Poetul este pregătit să încerce orbirea, pentru a vedea mai bine în Odissea, pe Valea Mureşului, în Ţara Haţegului, la Panciu. Poate că experienţele lirice i-au oferit o imagine din Atlantida, poate acolo l-a văzut pe Homer, pe când lucra la avionul cu elice şi aripi de pânză, la locomotiva cu aburi.

Uneori Ionel Amăriuţei îşi toarnă câte un pahar cu vin sperând că în tristeţea alcoolului să zărească o zână, un chip iubit, priveşte licoarea fără să bea, vinul e oglinda sa în singurătate de la Haţeg. E o beţie rară, o iluzie de mare îndrăgostit.

Poetul şi-a dorit un destin de artist, dar umbra artistului îl ameninţă în fiecare seară, în clipa când ideea începe să danseze prin cameră, în căutarea unei coli albe.

Fiind la modă privatizarea ca mod de incercare, poetul se vede un anticar bătrân, într-un oraş vechi, înconjurat de lumânări  flămânde după lumina din vechi obiecte care mai păstrează căldura unor inşi neştiuţi.

Cea mai tainică excursie, cea mai reuşită călătorie poetul o face într-o oglindă uitată de bunul Dumnezeu  în colţul dinspre nord a planetei. E o lecţie perfectă a iluziei fertile, e o repetiţie înaintea reîncarnării.

Ionel Amăriuţei este pregătit să te invite la o cafea tare, cu aromă de eternitate, să-ţi ghicească în ceaşca fierbinte care este cuvântul din care te-ai născut. Iar cea mai reuşită poveste a sa este tăcerea. ...şi totuşi poetul comunică intens, te inveleşte în iluzii reale, în armuri de argint. El mai speră că într-o zi o piatră va zbura dacă o va privi intens. Poate da, poate nu, sigur că nisip...

Despre Ionel Amar a scris  Radu Stanca mai demult : „Aici am ctitorit o mânăstire/Pentru că aici săgeata s-a înfipt/şi cu odoare scumpe din Egipt/Am târnosit cucernica zidire//... / şi-acum stau şi mă uit şi-mi vine parcă/Biserica să mi-o blestem cu foc,/Căci adunându-mi ţara-ntreagă -n arcă/ Uitai să ţin şi pentru mine-un loc.../”.

Într-o seară am fost în vizită la poet, e mult de atunci, dar mi s-a părut că din apartamentul său de la etajul doi ieşise un scriitor adevărat, poate să fi fost J.L. Borges, poate să fi fost Baudelaire, poate să fi fost un scrib fugit de la Roma acum mai bine de două mii de ani, poate să fi fost o umbră...Poetul are musafiri neştiuţi, musafiri tainici, poate mai comunică în secret cu Emil Cioran. Nu am să ştiu niciodată, dar în apartamentul său de la etajul doi, dintr-un bloc din Ţara Haţegului mai repetă Mozart o piesă discretă, la un pian demodat, cu sunete divine. Am greşit, era Chopin, era sunetul unei balade... a unei nocturne...

 

Ei, pentru Ionel Amar caleaşca stă, câmpia aleargă, orbii văd, cei puternici se tem, Don  Quijote are suliţi ascuţite şi mori de vânt, mar cât o bancă intercontinentală...

Despre Homer numai de bine: „ ... din ochii bătrânului orb/ izvorăşte o lumină amară.” PUNCT.

 

 

 

Constantin Stancu

Haţeg, iarna 2000

 

Fragment din cartea Arhivele de la Hațeg (2010).