Andrei Caucar și Sfârșitul Lumii. Poezia la intersecția vremurilor. „Andrei Caucar este un poet care păstrează o anumită inocență, o anumită autoironie și ironie străbat versurile, la fel ca pictorii naivi care văd lucrurile simple amplificate de culorile vii ale realității imediate”

 

Cu mănăstirea din piept, poetul se miră

 

 

Un titlu destul de percutant: Sfârșitul lumii se apropie de ziuă (Editura Castrum de Thymes, 2021)*. Andrei Caucar caută puncte de reper în această lume. Pendulează între viață și moarte, caută certitudini într-o lume înclinată. Zbuciumul său se simte cu fiecare vers, este legat de poezie și caută o ieșire cu fiecare vers. Este la limita dintre religie și literatură, pentru că el și-a făcut din poezie o religie de fiece anotimp. Clipa o simte acut, durerea se preschimbă în metaforă. Cartea de poezie exprimă o stare care pătrunde în fiecare celulă: vine sfârșitul, este iminent, este ziuă, este confirmarea supremă că putem exista pe lama unui cuțit. Doctorița, personajul din poeme, este îngerul se serviciu în acest veac bolnav. Femeia acoperă spațiul dintre cer și pământ. Poetul își trăiește acut fiecare vers, îl doare dezechilibrul din lume. Este de acord că lumea poate avea un început. Este trist că vine sfârșitul, ca un fel de boală pe care ne-o provocăm trăind atroce zilnic.

Poemele curg limpede spre o concluzie. Poetul este efectul cauzelor prime și ultime, cu vorbele sale murind.

Din această perspectivă, el vede un Dumnezeu la lucru, harnic, acceptă totul. Moartea are curajul să intre în biserică, asigurarea de viață expiră, crucile sunt amestecate, greu de pătruns înțelesul. Natura intră în poeme dinamică, dealul este acolo, râul de munte captează cerul, pădurea este fermecată, planeta se îmbată cu moartea…

Iubirea poate fi soluția, ea poate opri sfârșitul. Iubirea acoperă bolile, ezitările femeii, instinctele morții. Toate se focalizează pe un Dumnezeu destul de apropiat: „nu e atât de greu să fii Dumnezeu/ când ai o măicuță să te țină în brațe/ și o cruce plutind peste lume/ să te răstignească mereu/ și apoi să învii și să ne lași singuri/ cu o lumânare tremurată în rugăciune/ iartă-mă Doamne – a început să rodească o sămânță străină/ în mănăstirea din piept” (nu e atât de greu să fii Dumnezeu, p. 14).

Temele și ideile izbucnesc simplu și penetrant, desenează stări, provoacă simboluri și se împletesc în taine tandre: „într-un plop prea tânăr sicriu înmugurind”; „într-o dimineață voi dormi/ fără să-mi bată robii/ soarelui în geam”; „porumbeii gângureau a ploaie/ cred că era o bisericuță pe aproape”; „după creșterea ierbii – iubirea/ plânge cu masca pe față” etc.

În altă parte, poetul descoperă un Dumnezeu care poate rămâne singur dacă ne omoară, sfârșitul urmează judecății inevitabile. Fenomenul s-a mai petrecut la potop, pe dealul Golgotei. Optimist, poetul exclamă, soluția revelată îi vine pe buze: „fă un curcubeu nevăzut și leagă/ încă o dată cerul de pământ/ oricât ai fi de supărat/ Doamne auzi-mă!” (Doamne, dacă ne omori – iar rămâi singur /2/, p.57). În altă parte, singurătatea Creatorului este abruptă, poate rămâne cu tâlharii, necredincioșii, cu soldații fără sentimente. Moartea nu este soluția, curcubeul este soluția, el leagă pământul de cer…

Moartea este învinsă, morții respiră – nu lumânări subțiri – nu se face noapte în cer, Cel care vede totul coboară roua pe flori, iar femeile singure nu-și lasă morții, îi poartă în minte, îi țin în pat, disperarea ivește învieri din memoria delicată a femeilor îndrăgostite (de ziua morților era atât de frig, p.61).

Natura se furișează în versurile poemelor, ia forme concrete și reprezintă o prezență. Ursul invadează arealul oamenilor, se umanizează în timp ce omul decade, după ce a distrus arealul ursului. Ursul este o prezență care semnifică prezența simbolului, a animalului care se adaptează la conjunctură. „trece ursul pe zebră/ umblă de la tomberon la frigider/ dacă e gol mănâncă femeia/ care îl bate cu polonicul în cap/ vânătorul lasă pușca în jos/ ursul deschide poarta ca omul/ are berea lui preferată/ bea și apoi plânge că i-au luat/ pădurea și mierea copiilor/ dar cei de la bodegă se prefac sau chiar nu știu nimic” (trece ursul pe zebră, p. 80).

Iubirea punctează viața bărbatului, poetul se întoarce la Geneza, la puritatea de început, acolo, ea și el sunt beți de un nou început. Iubirea marchează timpul, lasă amprente spirituale și sentimentale, leagă oamenii și îi leagă de creație (plaja). Sunt numeroase poeme în care poetul aleargă la sentimentul iubirii, se leagă de împlinire, desăvârșire, tânjește după întreg… „dacă te-aș lua în brațe iubito/ amândoi am pluti fără urme/ preț de o noapte fugărind asfințitul/ pentru a răsări pe o plajă pustie/ goi și încrezători în începutul lumii” (dacă te-aș lua în brațe iubito, p. 87).

Confruntarea poetului cu realitatea este dură, timpurile au săpat în destinul omului, efemerul se strecoară pe sub ușă în fiecare zi, uzura este evidentă: „acum îmi dați dulciuri/ că toată viața mi-am întins copilăria/ să văd un bătrân în oglindă/ ce fericită ești tu viață parșivă/ ai trăit cum te-a tăiat capul/ acum arunci o doză de bere în curte/ și aia îți cere dobândă” (acum îmi dați dulciuri, p. 51).

Andrei Caucar este un poet care păstrează o anumită inocență, o anumită autoironie și ironie străbat versurile, la fel ca pictorii naivi care văd lucrurile simple amplificate de culorile vii ale realității imediate. Versurile curg liber, titlurile fac parte integrantă din poem, sunt sudate de ideile și temele care se plimbă în voie la braț cu aspre cuvinte. Folosirea literelor mici este un semn de atragerea atenției asupra evenimentelor mari din viața oamenilor. Lipsa semnelor de punctuație înseamnă libertate maximă pentru poet, alăturarea de valul prezentismului acut, practicat de mulți poeți, ca o modă acceptată în prezent. Poetul nu se lasă încorsetat de rigoare, evadează într-o lume a sa. Poate că ar trebui să-și organizeze poemele după liniile de forță ale unor teme care îl bântuie, să accepte o anumită rigoare în universul poeziei sale. Volumele anterioare ne indică un poet aparte, cu un stil asumat, recognoscibil, un poet harnic și dornic de zicere: focuri din zăpezi (2020); sânge de sub tălpile mele (2011); poet găsit (2011), carte de despărțire (2019).

Daniel Marian scrie în postfață: „Andrei Caucar se trezește în plin coșmar, unde altundeva decât în „țara nimănui”… Totodată, el remarcă: „Probleme de existență, amănunte de conștiință, reflexii și reflecții din ipostazele unei trăiri și din alte altor trăiri succesive și concomitente” (Întâlniri cu viața și cu moartea, p. 97). 

Daniel Luca remarcă în prefață: „Andrei Caucar scrie o poezie care nu poate fi trecută ușor cu vederea, e o poezie a suferinței, a durerii, dar și a supraviețuirii” (Nevoia de dragoste, p. 5).

Fascinat de finalul prevăzut, alături de alți poeți, teologi, oameni de cultură, Andrei Caucar se privește în oglinda poeziei și vede transformările care ne marchează viața și toată moartea, și se miră de chipul din argintul acesteia.

 

 

Constantin Stancu

Text apărut în revista Boema, nr. 155

 

 

*Caucar, Andrei, Sfârșitul lumii se apropie de ziuă, poeme, 106 pagini, pref.: Daniel Luca; postfața Daniel Marian: Giroc: Editura Castrum de Thymes, 2021.