Un umorist jură cu mâna pe Constituție!
Dumitru Hurubă* are rara capacitate de a stârni zâmbetul acolo unde
iadul este pavat cu bune intenţii. Destul de tânăr, pentru că umorul te menţine
în
formă, ne atrage atenţia că el scrie asiduu la o carte importantă, cartea de
„colorat mintea”. Trebuie să fii cetăţean liber într-o rezervaţie
de zăpăciţi,
după cum ne-a sugerat scriitorul într-o
carte a sa, cu titlu atât de incitant. El trece prin iad cu zâmbetul pe buze și
vorbește despre raiul dintr-un zâmbet...
Cu
mijloace simple, dar nu simpliste, scrierile lui „Hulubă” sunt legate strâns de
realismul dur al vremii, plimbarea prin
viaţă
pur şi simplu, pe care o propune scriitorul este însoţită de ironie, de
sentimentalismul potrivit al iubitorului de frumos, al iubitorului de un gest
plin de căldură. Dintr-o întâmplare simplă, scriitorul pregăteşte un festival reuşit în
care satira și umorul fac legea.
Scrierile
lui se adresează în
primul rând oamenilor simpli care supravieţuiesc cu greu dificultăţilor
zilnice. El, omul simplu, trebuie să renunţe la multe pentru a rezista, iar
Mitică dă reţeta fericirii: am putea omite clipa la cafea, iar iubita la...
clipsuri.
Mitică are mereu un dialog cu o iubită imaginară, este iubita cu cernoziom pe ghete, iubita din parcul liniștit, cu pomi mereu în floare. Iubita misterioasă este chiar viaţa, amărâta noastră de viaţă de care suntem legaţi şi îndrăgostiţi permanent.
Brusc,
cea mai importantă clipă devine pentru noi - clipa indexării, clipa miracol de
care ne legăm, la care sperăm, ea face parte din timpul marilor speranţe, ne dezvăluie mecanismul
unei filosofii de o viaţă la probele impuse ale răbdării.
Personajele
principale din versurile lui Dumitru
Hurubă sunt parcul, rezervația de
zăpăciți, Parlamentul, Guvernul,
Primăria, primul-ministru, indiferent de
nume, anotimpurile, ploaia, iubita, omul din balcon, cel care priveşte oraşul
de sus. Oraşul asasin, care distruge încet, dar sigur, speranţa, cu moda
lui, cu obiceiurile, cu pasajul de pietoni, cu erorile și SMURD-ul lui...
Dumitru
Hurubă s-a impus în
literatura de umor cu o abnegaţie demnă de un poet, acolo unde poeţii au tot timpul la dispoziţie să
demonstreze că sunt proprietarii adevărului, el a zâmbit şi a făcut legea,
adică a pus degetul pe rană. Cititorii ar trebui să fie foarte atenţi la
scrierile lui Hurubă pentru că le arată de fiecare dată calea dreaptă, chiar
dacă nu spune aceasta explicit, dar umorul o impune.
El
a devenit un fel de consilier local permanent, fără partid, fără vot, care decide
unde trebuie să ducă şoseaua naţională, care întâmplător trece şi prin localitate.
Scriitorul
este tot timpul pregătit să inventeze un personaj surpriză, cu nume cunoscut
dar care nu există în evidenţele de la primărie, care nu seamănă
cu nimeni, dar care este foarte apreciat, este vecinul nostru din
compartimentul de tren, este amicul de la coada apărută brusc la covrigăria din
centru sau pe scara de bloc.
Cu
o fantezie demnă de un adolescent, scriitorul a păcătuit abordând parodia. Textele sale seamănă cu
poezii adevărate, dar sună altfel, sunt mai ale noastre, mai de la pasajul de
pietoni, le şi putem reţine, aşa cum se reține tristeţea, uneori. De fapt,
Topârceanu, parcă, a scris despre Mitică cu mult înainte, l-a anticipat.
Perseverent,
Dumitru Hurubă scrie despre prieteni, scrie despre marile cărţi de cultură, ne
pune în sacoşa de piaţă câte o carte despre istoria de ieri şi de mâine,
striveşte gogoşarii cu câte o antologie, ne îndulceşte cafeaua cu
puţină mitologie sau ne propune divinații. Noi nu observăm aceasta, facem
calcule privind indexarea surâsului şi ne-ntrebăm dacă Banca Mondială a
prevăzut fonduri suplimentare pentru implementarea umorului la români.
Ştiu
cea mai tristă, dar perfectă întâmplare care i se putea petrece lui Mitică Hurubă.
Când a venit vremea lansării volumului Carte
de colorat mintea, Deva: editura
Emia, 1998, scriitorul a fost plasat în mijlocul publicaţiilor pentru copii. Cu
umor involuntar, distribuitorii de carte au crezut că această lucrare originală
era destinată copiilor... O eroare cât
un premiu literar. „Gata, dragă, cu
Infernul - /Am ajuns să ştim un rost:/ S-a remaniat Guvernul/Si va fi tot cum a
fost”. Cu răbdare, scriitorul a acceptat realitatea care o luase înaintea
ficţiunilor sale, realitatea care depăşea
fantezia debordantă a criticului... Acesta este „cântecul de leagăn al
tranziţiei”, cântecul amatorilor care adorm un destin...
Stilul
scriitorului este stilul cotidianului
acceptabil, nimic nu lasă impresia că Mitică vrea ceva deosebit, el ne povestește
cu blândeţe ceva banal, dar la sfârşit ne pune în faţă adevărul
crud, dar drept. Cei fără coloană
vertebrală ar trebui să se ferească de acest stil, e un stil periculos,
demoralizator...
Nu-l
cred pe scriitor, el e mai tânăr decât
îl
arată buletinul de identitate, după cum şi scrie: „Dar, în
toate e un bine,/Şi nu-i vorbă de minuni:/ Azi mai bine-i decât
mâine.../
Plouă, plouă cu minciuni”. (Ploi de toamnă - din volumul Carte de colorat mintea, Deva: Editura Emia, 1998).
Dumitru
Hurubă are cultul prieteniei,
prietenii nu-l pot uita, unii nu o merită, alţii nu o preţuiesc la
adevărata valoare, dar noi ştim că poetul umorist nu uită, este memoria
unui om cu inimă mare, neindexată.
Prietenia
lui Hurubă valorează cât un premiu literar, iar alături de scriitorul
de la Simeria (cândva locuia la Deva) ne simţim deja implementaţi
spre Europa, acolo unde există o piaţă de flori...
I-am pus câteva întrebări despre
scriitorii preferați, despre scris. Mi-a răspuns detașat, cu tâlc:
„Aş
vorbi mai degrabă despre autori, despre cei care, prin cărţile lor,
egal-valoaroase, nu mi-au trădat aşteptările, regăsindu-i, de fiecare dată, ca
individualităţi artistice şi personalităţi puternice, la fiecare lectură. Deşi,
aşezând alături câteva nume, pot părea nehotărât. În realitate, este vorba
despre valoare… Jerome K. Jerome, Rabindranath Tagore, Tudor Muşatescu, Mark
Twain, Ernest Hemingway, Sigmund Freud, din când în când Aurora şi Gabriel
Liiceanu, Andrei Pleşu...”.
A continuat, simplu și percutant,
despre locul cel mai comod pentru el: „Ciudat: cel mai bine şi cel mai… incomod, ca să nu spun speriat, atunci
când mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie şi, mai nou, în faţa paginii albe
de calculator”.
Ca
să încep povestea: pe Dumitru Hurubă
l-am cunoscut într-un timp pe care nu-l pot aşeza în spaţiul spiritual al
inimii. De fapt mi se pare că îl cunosc de când este lumea, dar nu a fost aşa.
A existat o clipă în care ne-am văzut şi apoi totul a curs normal, ca între un
umorist şi un poet. Adică, doi scribi la Curtea Cuvântului.
În
mod cert, el a fixat în câteva cuvinte dulci o tristeţe care te atinge, dar
totul pare real şi adevărat. Mitică, aşa cum îi spun prietenii, e un prieten
adevărat, iar dacă te deplasezi într-un sens contrar, eşti pe contrasens, îţi sugerează că ai intrat în tagma zăpăciţilor
de tranziţie, ceea ce este adevărat, dintr-un anumit punct de vedere.
Era
o perioadă când el lucra la „Camera de
Comerţ şi Industrie”, funcţionar cu umor la butonieră şi de câte ori
ajungeam în Deva, ne întâlneam şi discutam despre literatură, despre
introducerea falimentului la privaţi, dar mai ales la stat, despre întâmplări
cu scriitori, despre crime şi flori, ne încărcam spiritual şi el inventa noi
definiţii despre lumea în care trăiam. Acum este pensionar şi încearcă să se
pună bine cu Dumnezeu, scriind despre tehnica de a colora mintea cea de pe urmă
a românului…
Am
înţeles de la Mitică un lucru simplu: dacă priveşti la televizor ai acces la
marile idei literare şi intri la idei în ceea ce priveşte lumea. Avea câte un
catren pentru fiecare, iar personajele sale aveau idei trăsnite, erau originale
pentru că abia au intrat în democraţie şi se bucurau de libertatea de a ieşi pe
balcon și la plajă. El a ştiut să dea nume personajelor sale, era un fel de
preot mai democrat şi apoi îşi cerea
scuze că s-au cunoscut în textul scris și publicat.
L-am
admirat pentru pasiunea sa constantă pentru Apostolul Pavel. A dorit să scrie o carte despre faptele acestuia,
despre lucrarea acestuia şi aduna mereu material în acest sens. Învăţa şi se
dezvăţa de contemporanii săi de la televizor, scriind despre marele om. Sunt
sigur că are un manuscris secret despre minunile acestuia…
A scris și publicat destul de mult
pentru revista „România Literară”,
revista scriitorilor din Bucureşti şi din ţară, acolo unde doreau bucureştenii,
a scris acele cronici despre spectacolul de la televizor. În momentul în care
interesele oamenilor de la revistă nu au mai coincis cu satira din cronicile de
tranziţie, când oamenii de la revistă au fost
atenţionaţi că există un scriitor a cărui umor atinge „interesul
naţional și siguranța națională”, Mitică a fost cenzurat. Puţini ştiu lucru
acesta: în plină democraţie cenzura
funcţiona de minune. Era cenzura financiară. E cenzura financiară. În
spatele scenei financiare sunt cei care manipulează pentru a rămâne la
butoanele de fiecare zi.
Iată
ce scria Gabriel Dimisianu despre cronicile de tranziţie:
„De mai mulţi ani, cititorii revistei
„România Litrerară” pot întâlni, în pagina penultimă a revistei, rubrica de
comentarii TV a prozatorului Dumitru Hurubă: spirituală, acidă, mereu
incitantă. Este o fereastră deschisă către spectacolul actualităţii această
rubrică, aşa cum ni-l prezintă televiziunile şi cum îl percep personajele
mucalite ale lui D. Hurubă: el însuşi, prietenul Haralampy, soţia sa Coryntina
s.c.l. Nu este doar o „cronică TV” ce
scrie săptămânal în „România Literară” D. Hurubă, ci şi o cronică a vieţii
noastre de fiecare zi, prea adesea covârşită de absurd şi de comic involuntar”.
Dar
Mitică şi-a pregătit cu nonşalanţă şi tristeţe dosarul său de cadre, o
autobiografie de umorist.
Iar
Mitică declară despre sine:
„În continuare, precum orice bun şi brav
român, am început să scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că
numărul poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la Departamentul
Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva locuri libere la Compartimentul
„Umor Negru”. La concursul organizat am participat singur clasându-mă al doilea
cu coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea coroniţa de spini …”.
Dumitru
Hurubă are şi avea, culmea, prieteni printre umorişti. Lucru mai rar întâlnit
în breasla meşterilor de satiră și umor… Mi l-a prezentat pe Cornel Udrea, la Deva, probabil, am
primit o carte din care mi-a fost „interzis” să citez, pentru că eram pasibil
să fiu arestat pentru încălcarea drepturilor de autor. Am scris şi despre
Cornel Udrea cu sentimentul că Mitică îmi va fi un martor favorabil. Dumitru
Hurubă a lăsat un mesaj interesant în romanul Cobaii, un semn că suntem la mâna istoriei, că ieşirea se face prin
dragoste și afecțiune.
El
a scris despre scriitorii din judeţul Hunedoara şi nu numai, s-a aplecat cu
interes asupra operelor care s-au ivit aici, i-a păsat cumva de fiecare
scriitor şi a avut puterea de a se detaşa de cultura de gaşcă, cu sentimentul că are ceva mai important de
făcut…
…Fără
umor am fi o specie pe cale de
dispariţie… Autorul a avut curajul de a fi unul din personajele scrierilor
sale, nu a evadat din context s-a simţit solidar cu epoca, cu sine, cu
tristeţea primită la promoție …Poate doar la Caravaggio, marele pictor, am
găsit acelaşi curaj de a-şi pune căpățâna pe tava condamnatului, pentru ca
oamenii din vremea sa să-l poată vedea părtaş suferinţei generale, că este
inserat în tabloul vremii de Creator…
Într-o
vreme interesantă, Dumitru Hurubă a dus importante puncte de vedere despre Ţiganiada, atrăgându-ne atenţia că
actualitatea lui Ion-Budai Deleanu este
presantă…
A
criticat și a fost ironic cu fenomenul Facebook, un loc ideal pentru rătăciții
în tranziție. A pus în lumină incultura, oportunismul, obrăznicia, falsul
talent, tupeul patentat, manipularea cu detentă.
Oricum,
Hurubă ne conduce cu măiestrie prin ţinutul zăpăciţilor de tranziţie…pentru a vedea dacă putem fi și fericiţi…,
citându-l cu bucurie…
Reținem, în final, un scurt
text din scrierile lui Mitică:
„Din punct de vedere logic, uman și social, încheierea
acestei povestiri ar trebui să sune cam așa: și au trăit împreună până la
adânci bătrâneți având de la bunul Dumnezeu prunci frumoși și cuminți… Aiurea!
Sfârșitul sună așa: după trei săptămâni am hotărât să divorțăm, eveniment de la
care vom comemora în această vară doi ani, iar procesul de împărțirea bunurilor
continuă cu martori, cu țipete și expresii care amuțesc nu numai asistența ci
și completul de judecată. O doamnă judecătoare, blonduță și cu trei cruciulițe
patriarhice, atârnând senzual printre o pereche de sâni ceva mai viguroși decât
ai Pamelei Anderson, a jurat cu mâna pe Constituție că ea n-a mai auzit
asemenea trivialități. Dar cine a obligat-o să vină la procesul nostru?”
(Dumitru Hurubă, Scuzați că ne-am
cunoscut, Florești-Cluj: Editura Limes, 2017: Uraaa, îmi refac viața… p. 185).
Constantin Stancu
Noiembrie 2021
*Câteva din cărțile scrise
de Dumitru Hurubă: Iubita mea, e ora indexării
(1994); Rezervaţia de zăpăciţi (1995); Carte
de colorat mintea (1998); Un scorpion pe
contrasens (1999); Scuzaţi că ne-am cunoscut (2001); Balamucul,
dragostea mea… (2002); Cronici TV din vremea zăpăciţilor de
tranziţie,
(2004); Cititorul de iluzii (2010); BATE VÂNTUL PRIN CĂMARĂ,
(poezii patriotice) (2012); BIROUL
DUŞILOR DE-ACASĂ, (2013); SPONDILOZA
LA ŞARPELE CU CLOPOŢEI, (2015); Să ne mai reamintim de… MICROBIOGRAFII
(Coşbuc, Jerome, Seceleanu, Sin, Topârceanu), (2016); SCHEPSIS (2017); IUBIRI DE
IPOCRIȚI (2019) etc.
**
Vezi: Constantin Stancu, Dumitru Hurubă – Glumim, nu?, Florești,
Cluj: Editura Limes, 2019.
Text publicat în revista „Banchetul”, nr. 70-71-72/2021 (toamna). Dumitru Velea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu