Eugen Dorcescu
Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenţă
Poezia lui Constantin Stancu, bine reprezentată, în întregul ei, de volumul antologic Pomul cu scribi, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, are, drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului (şi devine, pentru cititor, la contactul atent cu textul) altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului, care, în fond, dezvăluie profunzimile existentului, transformând ceea ce este imediat perceptibil (lumea fizică) în semnificant al marelui şi misteriosului semnificat metafizic :
Legănătoare placentă între două lumi,
una care există, reală şi dureroasă,
legănătoare placentă care-mi primeşte fiinţa,
pot atinge viitorul cu tălpile,
primitoare cu trupul ce mi s-a dat,
unde mă obişnuiesc cu flacăra lui,
cu uitarea, cu fragilitatea lui, cu adevărul lui,
cu moartea lui în timp ce aflu acest adevăr...
Universul, viaţa se preschimbă, astfel, într-un metafizic semn, într-un infinit plin de substanţa divinului, a Divinităţii, infinit pe care eul cunoscător, iniţiat, trezit la Realitate (căci, aşa cum ni se spune în Exodul 3, 14, există o singură Realitate : « Eu sunt Cel ce sunt » sau : « Eu sunt Cel ce este » - versiunea Anania), începe, treptat, a-l contempla, a-l citi, al rosti, a-l tăcea, a-l scrie, a-l trăi :
Ai ales pentru mine ceea ce nu este de parcă ar fi,
mă ajuţi să văd clar cu trupul
ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea,
mi-ai atins obrazul cu nevăzutul aer mişcător,
strig apoi şoptesc şi nevăzutul îmi răspunde
şi tu zâmbeşti, îmi atingi umerii
şi încep să merg între aceste două stări:
una văzută şi alta nevăzută...
Locul unde se află eul liric, acest areal interferent, această concomitenţă ontologică aici-acolo, acest teritoriu ce se găseşte între profan şi sacru, dar, de fapt, palpită în miezul lucrurilor (lucrurile, asemenea oamenilor, sunt transparente, 10, 18, 30 etc.) şi în intimitatea sinelui, poate fi numit, cred, trans-imanenţă:
...dar noi ne vedeam de-ale noastre, vorbeam într-o
limbă neştiută la serbarea poetului, schimbam
imperii pe o boabă de piper,
nici nu observam cum îngerul prefăcea apa din
paharele de sărbătoare în vin,
nici nu observam,
totul se-ntâmpla
dincolo...
Ori:
Ninge peste câmpia română,
sângele tânăr saltă spre cer,
ninge cu furie, totul devine alb,
e un fel de împăcare cu bunul Dumnezeu,
anotimpul îngheaţă în guşa păsării...
Sub aripa ei albă infinitul ca o posibilitate finită...(subl. n., E.D.)
Aici, în acest “infinit ca o posibilitate finită” (sintagmă memorabilă, ce dă măsura adâncimii, şi altitudinii, la care se situează meditaţia estetică a poetului), stăpânesc lumina, albul imaculat al zăpezii (ce transfigurează totul), tăcerea (formă privilegiată de comunicare, de supra-comunicare, cu sacrul, cu “cele ce sunt”, după spusa iubitului meu prieten, mutat la Domnul, Mircea Ciobanu):
Nevoia de a sta zilnic de vorbă cu Dumnezeu,
dincolo de hărmălaia lumii,
oameni care se salută dar care nu se mai pot
cunoaşte,
vezi, din farurile autovehicului radiază
în acelaşi timp lumina şi întunericul...
Dincolo, oamenii vorbesc,
dincolo, El tace...
sau:
Se strigă unii pe alţii,
de dincolo de viaţă, de dincolo de moarte...
Din stratul germinativ al transfigurării şi din arhitema trans-imanenţei, se desprind, ca într-o inflorescenţă mistică, o seamă de teme şi motive, pe care , aici şi acum, le menţionez doar, alăturându-le câteva succinte comentarii. Mai întâi, vom observa că, în poezia lui Constantin Stancu, străvechea, statornica luptă dintre carne şi spirit (consubstanţială omului duhovnicesc) pare a fi dispărut, ori, măcar, pare a fi fost depăşită, fiind înlocuită chiar – fapt remarcabil, dar ne-explicit – cu pacea dintre carne şi duh. Niciunde în text nu se poate găsi ecoul limpede al unei asemenea confruntări, cu tensiunea ei subiacentă. Poate doar în aceste trei stihuri, intitulate Potopul, care evocă, indiferent de pretext, o dedublare tragică:
Plouă, plouă, apa intră în gândurile statuilor,
refuzul tău face din mine un sunet magic,
refuzul tău face din mine două fiinţe care se urăsc...
În genere, însă, sufletul (psyhe) (sinonim, poate, în viziunea autorului, cu duhul) rămâne într-o stare de blândă şi grea iluminare, într-un extaz al neîntreruptei aşteptări:
E târziu, prea târziu,
lucrurile dorm, se visează bărbaţi,
poate copii sau fecioare,
sufletul mă părăseşte ca un fruct copt prematur,
se aşează pe cheia de la intrare,
lângă mâna ta pregătită să bată la uşă...(Iisus)
Trebuie reţinută, apoi, recuperarea (reabilitarea) metafizică a trupului (passim), care, teologic vorbind, cum bine se ştie, nici nu e tot una cu carnea:
...mă ajuţi să văd clar cu trupul
ceea ce prin vederea cu ochiul nu se poate vedea...
Trupul (soma) este forma organizată a cărnii (sarx) (ca materie) şi sediu (cort, templu) al duhului (pneuma). Iar duhul este partea cea mai fină a sufletului (ceea ce justifică posibila sinonimie suflet – duh, pomenită mai sus).
O dihotomie există, totuşi, însă nu antagonică – anume cea dintre trup şi gând (nous, adică zona superioară a lui pneuma, care, la rându-i, cum spuneam, este partea cea mai epurată a lui psyhe):
Poate a fost cineva după arborii aceia,
sau poate eşti tu în partea nevăzută a lucrurilor,
acolo unde nu putrezeşte carnea şi
unde nu se pun margini între lumi,
iar dincolo
cauţi izvorul de început,
cauţi un răspuns deşi nu ştii întrebările,
priveşti peştele, piatra, apa,
strigi şi deodată ţi se răspunde:
“Gândul nu putrezeşte în creierul tău
aşa cum creierul putrezeşte
în timp ce gândeşti totul…” (Totul)
S-ar putea continua (şi ar trebui să se continue, şi, sunt sigur, se va continua, mai devreme sau mai târziu) explorarea acestei lumi artistice originale, bine articulate, armonios clădite. Deocamdată, eu am încercat să schiţez numai câţiva din pilonii ei, numai punctele de sprijin şi, eventual, aura unui univers liric, fascinat de “cubul acesta perfect unde ne-am întâlnit” (143) – cum numeşte poetul ambianţa trans-imanenţei sale. Să nu uităm că, în Apocalipsa 21, 16, Ierusalimul ceresc are înfăţişarea unui cub – “simbol al perfecţiunii” (Părintele Bartolomeu Anania).
19 aprilie 2010
· În revista „Reflex” – Reşiţa nr. 1-6 din 2010,redactor șef regretatul poetul Octavian Doclin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu