Citind textele lui Lőrinczi Francisc-Mihai afli că poezia este un strugure adus din Rai, că există o nuntă specială între poezie și natură. Pentru cronicar poezia este un cântec alb de mireasă sau o probă de rezistență în labirintul imaginarului. Există o duminică a metaforei și o tăcere care acoperă zgomotul de fond al lumii. Romancierul are ceva special, solid. El construiește universul între real și imaginar, el provoacă lumea la schimbări, el ne oferă o felie de pepene roșu într-un timp elastic sau poate, o doză de spirit pur, de 90 grade.
În cărți descoperi un dor de absolut, o limită a existenței și o forfecare a mesajului din cuvinte. Creația sa ne transmite ritmul necesar pentru asimilarea frumuseții și a liniștii sufletești. Poetul nu experimentează, el enumeră zonele, armoniile, starea clasică a poeziei, marcată de peisajul zonei în care s-a născut și copilărit, a zonei în care trăiește. Scriitorul este și un nostalgic în unele locuri, reînvie stări trecute, anotimpuri perfecte, tinereți cu aromă de pâine coaptă.
Ritmul poeziei sale este ritmul mocăniței care străbătea cândva zona Sibiului, un ritm în care omul poate asimila peisajul, anotimpul, eternitatea. Un ritm ancestral în care mintea omului este pusă în limitele ei firești. El refuză tendința actuală de potențare a trans-umanismului/post-umanismului, care pune în evidență limite spectaculoase și contravin chiar naturii noastre. Poetul simte pericolul din tehnologia modernă care domină individul grăbit, dominat de aceasta. (C Stancu).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu