Ladislau Daradici realizează în
cartea sa Călăuzitorul de suflete
parabola sufletului în infinitatea celor o mie de cuvinte, cuvintele iau locul
celor o mie de ani de pace. Autorul face efortul de a rămâne în limita acestor
o mie de cuvinte pentru a putea acapara lumea spiritului, una stranie, reală şi
dureroasă, cu fulgere de frumuseţe şi detaşare. Norma este autoimpusă pentru a
crea presiunea frumuseţii într-o lacrimă. Limitele forţează imaginaţia,
trăirea, limbajul. Chiar limitat, limbajul este un instrument fericit pentru a
modela partea spirituală a vieţii. Cartea a apărut la Bucureşti: Editura Euro
Press, 2014 şi cuprinde mai multe scurte povestiri denumite parabole, poate ca
un răspuns la cartea lui Andrei Pleşu apărută în anul 2012, numită Parabolele lui Iisus. Se pare că povestirea scurtă având ca sâmbure un mister, pendulând
între religios şi moral, descriind o anumită tensiune a cunoaşterii şi a
trăirii este o modalitate bună de a transmite mesaje despre eternitate,
infinit, suflet, noţiuni cumva refuzate de modernitatea pătrunsă de schismele
postmodernismului. În antichitate sau în evul mediu parabola a fost destul de
actuală, oamenii fiind pasionaţi de partea spirituală universului.
Materialismul actual obturează vederea părţii infinite a cosmosului modelat de
idee, adică de vorbele zise.
 |
| Foto - L.Dadadici |
Cartea este structurată pe două
orizonturi: parabole europene şi parabole transilvane. Geografia este una
spirituală. Parabolele presupun o directoare, o curbă imaginară atrasă şi respinsă
de un centru numit focar, de esenţa pură a existenţei. Pentru Daradici viaţa se
mişcă în raport de un loc tainic, esenţial, care marchează mişcarea de la clipă
la eternitate sub magnetismul pus acolo de Dumnezeu.
Acţiunea povestirilor se petrece
undeva în Europa, autorul pleacă de stările sale: iubirea, visarea, cartea,
muzica, călătoria ca formă iniţiatică de evadare, povestea în poveste,
personajele sunt diverse, au nume diferite, uneori stranii, autorul face şi el
parte din naraţiune, simte durerea personajelor schiţate de el, se bucură cu
ele. Parabolele se citesc cu interes, este un mesaj care ne priveşte, iubirea
ne priveşte pe fiecare, la fel moartea. Transilvania este locul mirific pentru
Daradici, aici se simte acasă, povestirea este parte a vieţii trăite. Între
acţiune şi vis există o directoare care le străbate, în modul acesta cuvintele
prind viaţă, dimensiunea este a experienţei absolute.
Temele parabolelor sunt la
îndemâna fiecăruia, ne pasionează, ne atrag. Europa ne permite să ne ducem tezaurul
personal oriunde, există un timp al baladei, personajele îşi trăiesc veşnicia,
nemurirea se poate întâmpla instantaneu, există o dimineaţă frumoasă în
parcurile din Europa, dragostea şi moartea modelează ziua, este loc pentru un
nou început, lumea se mişcă sub magia unei nopţi de cleştar, viaţa este
fragilă, o inimă de turturea pentru personajele naraţiunii, călugării poartă
mereu o taină cu ei, una care le este cruce şi eliberare, un om se vrea arbore
şi reuşeşte, iubirea îl transformă miraculos, există oraşe, poduri, porturi,
parcuri, marea, localităţi mici unde se întâmplă mari evenimente, sufletul este
rotund în peisajul istoriei, însoţitorul de suflete transformă particularul în
universal, lumea are mai multe dimensiuni. Daradici ne convinge de un lucru
simplu: fiecare persoană contează!
În Transilvania povestea şi
visul au elipse care dinamizează viaţa, dragostea este diamantină şi tutelară,
muntele îşi etalează miracolele, o pădurea marchează destinele, ceva leagă duios
casa veşniciei de casa vieţii, o poveste cu lupi şi bătrâni în Apuseni. La
Prislop sunt minuni, se poate muri din dragoste pentru alţii, sufletele se
mişcă precum fluturii în locuri speciale, au existat uriaşi în Zarand, ori ceva
a murit în aici, fără regrete, fără
durere, istoria a topit destinele.
Scurtele povestiri încep prin a
fi fantastice şi devin experienţiale.
Ce ne transmite Ladislau
Daradici?
Cea mai mare povară a oamenilor
suntem noi înşine (Cărându-ţi bagajele
prin oraşele Europei).
Trezindu-se într-o dimineaţă,
oamenii uitaseră cine erau ceilalţi (Baladă
pentru Isobel Ayala).
Un personaj din Toulouse
trăieşte două destine într-unul singur (Călăuzitorul
de suflete).
Omul afirmă: „Fiule, îi spuse
odată bătrânul Diego, cunoaşterea este lumină. Doar păcătoşii şi ignoranţii se
tem de adevăr... Însă vieţuim în beznă şi, cum lumea e condusă de ignoranţi şi
păcătoşi, adevărul poate însemna la fel de bine şi pieire...” (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum...).
De dragul unei femei, un bărbat
este în stare de orice (De dragul Elsei
Johanssen).
Moartea nu este niciodată
aceeaşi (Despre nemurire şi nu numai...).
Oare cine a vrut ca noi,
oamenii, să murim câte un pic cu fiecare moarte din jurul nostru? (Dragoste şi moarte la Praga).
Cum ai petrecut cea din urmă zi
a vieţii tale? (În cea din urmă zi a
vieţii tale...).
„Am decis să fac acest
experiment aici, la Praga, conştient şi pe deplin responsabil pentru demersul
meu, nu pentru a revendica şi obţine ceva, nu pentru faimă şi publicitate, ci
pur şi simplu pentru a-mi dovedi mie însumi că sunt capabil să fac asta...” (Olaf Christiansen, un artist al sorţii).
În dimensiunea parabolelor
despre Transilvania, Ladislau Daradici mărturiseşte:
„De la o vreme, culcându-mă
târziu în noapte şi adormind, mă trezesc deseori în câte o poveste. Aş putea
spune că mă culc în câte o poveste, în realitate dizolvându-mă în ea, în
substanţa-i magică şi devenind încet-încet câte puţin din moleculele ei; aş
putea spune că eu însumi mă transform în acea poveste (Trezindu-te, în vis, în câte o poveste...)”.
Proza fantastică începe cu un prolog în care autorul ne face unele
precizări legate de modul în care s-au închegat naraţiunile: povestirile au
fost scrise în perioada 2010-2014, unele au fost publicate în periodice, ele au
avut un scop, autorul a intenţionat să le dea o finalitate spirituală, folosind
cam o mie de cuvinte pentru a le fluidiza într-o formă acceptabilă şi permisivă
pentru cititor. Acţiunea, mai mult un motiv pentru a creiona poemele în proză,
căci Daradici este aici o parte poet, o parte prozator, se petrece în locaţii
diferite din Europa şi din Transilvania, bazându-se pe universul special al
artistului: spiritul în mişcare, în vibraţie, prin Templul pe care îl formează
universul acesta posibil şi abordabil.
Daradici afirmă: „Prin istorie,
tradiţii şi multiculturalitate, Transilvania este matricea devenirii mele,
fiece parabolă din acest al doilea ciclu nefiind decât o încercare de
imortalizare a unei stări sufleteşti generate de locuri, lucruri sau oameni; reinventând
magicul acestui univers specific, dar prin excelenţă european, încerc să-mi
redefinesc, chiar cu întârziere, sinele; e ca o tentativă de autoizbăvire...”.
Cele o mie de cuvinte i-au
permis autorului să prindă sufletul ca existenţă de sine stătătoare, de origine
divină, mişcându-se pe un traseu având în
centru, ca punct fix, pe Dumnezeu, făcându-l să fie ceva distinct de orice din
univers, o multitudine în Unul etern...
Daradici defineşte ceea ce
înseamnă să fii scriitor, parabolele sale sunt despre cărţi şi scris, despre
real şi ireal, despre acumulări şi libertate:
„Ca scriitor, trebuie să ai
har... Şi ca să fii un scriitor care să conteze, trebuie să îndeplineşti două
condiţii... Mai întâi trebuie să citeşti tot ceea ce s-a scris până acum, imaginându-ţi
că tu ai scris totul şi că n-ai putea scrie aceleaşi
lucruri în acelaşi fel. Iar în al
doilea rând, trebuie să ajungi să crezi că ceea ce vei scrie într-o zi, într-un
anumit moment, chiar se va întâmpla în acel moment” (Ceea ce scrii acum se întâmplă acum...).
Constantin Stancu
Iulie, 2014
