Memoria literară: MARIANA PÂNDARU ȘI CELE O SUTĂ DE POEME... Urme pe zăpada poeziei... „O sută una poezii, un număr al lumii întregi încă, sub zăpezile vremii. Un număr simbol, rotund și plin ca un fruct pârguit…”

 

Mariana Pândaru - Viața ca un salt mortal

 

Poezia marchează viața celui/celei care scrie versuri inspirate, care se lasă învăluit de lumina din cuvinte. Pentru Mariana Pândaru, cartea O sută una de poezii, apărută la Editura Academiei Române în anul 2022, reprezintă oglinda vieții sale trăite sub gravitația poemului. Este o antologie densă, reprezentativă, cu note asupra ediției de Florian Copcea, bibliografia de Nicu Ciobanu, cu numeroase referințe critice menite să ofere informații pertinente despre poetă, una reprezentativă pentru literatura din Ardeal și din literatura română.

Clasică în exprimare, cu fulgere romantice și tușe postmoderniste, valorificând experiențele de viață, de la bucurii la tristeți, poezia se simte bine în pielea ei de cuvinte. Sinceritatea și capacitatea de a rămâne pe poziții, de a duce menirea până la capăt, Mariana Pândaru ne oferă poeme din volumele anterioare: Ferigi înzăpezite (1996), Lacrima de ambră (1998), Fulgere pe mare (2002), După căderea nopții (2007), Leoaica albastră (2012). O viață dedicată poeziei, mai mult decât o sută una poezii, sensibilitatea receptivă la marile sărbători din viața sa și a comunității, valorificând experiența de jurnalist (Călăuza) și editor (Ed. Călăuza v.b.), atentă la poezia din literatura română, mai ales în zona tăcerilor abisale și a zicerilor de suflet, redând fiorul ființei aflată sub inspirație și dedicare, pe linia lui Lucian Blaga. Poeta preia motivele clasice ale poeziei: viața, moartea, legătura cu părinții și familia, amprenta locurilor prin care a trecut, anotimpurile din calendarele divine, generozitatea ființei în fața crizelor de tot felul. Taina dă puterea de a vedea dincolo de realitatea imediată: „Mă-ntreb uneori/ ce e dincolo de viața noastră/ dincolo de trupul măcinat/ în picătura secundei/ și nu știu niciodată răspunsul./Știu doar că inima mea/ încearcă odihna pe rug aprins./ Știu că există o taină a lucrurilor/ iar noi rămânem mereu/ nevolnice umbre/ în fața misterului” (Taina lucrurilor, p.28). Iată punctul din care poezia migrează în cuvinte, se face prezență.

Despre mamă: „Prin ochii tăi/ văd lumea din urmă./ Așa cum prin ochii fiului meu/ văd lumea ce va să vină” (Mama, p.29). Firul roșu al vieții se continuă, trimițând o scrisoare fiului: „Și-mi amintesc doar de tine/ cel răstignit pe aripa lumii/ tocmai când veneau ploile// De-aceea îți spun/ învelește-mă cu iarba din munți/ și pregătește-mă de sărbătoare…” (Scrisoare către fiul meu, p.33).

Chipul bunicului marchează timpul, deschizând un portal existențial. El urca spre via sa frumoasă, „privea satul ca un împărat/ puternic și mulțumit/ de viața lui pământească” (p.34). Legătura cu familia, cu „ai săi”, este puternică, reală, bazată pe rădăcini adânci. Asta o face stăpână peste un univers apropiat, care o îngăduie sub blana lui de lumină: „Îmi doream în copilărie/ un glob pământesc/ un glob electric/ la care, printr-o ușoară aprindere/ să vezi de departe/ toate continentele și/ toate oceanele lumii,/ iluminate, vii” (Lumea întinsă pe sticlă, p.53).

Poeziile au un și un fir epic, decantat de sentimente profunde și sincere, e povestea poetei, ca un dar mai presus de cuvinte.

Locurile prin care a trecut au un fior aparte, intră în carnea trecătorului și-i dau impresia unei împărății care aparține tuturor, fără discriminare: „Orașul cu motoarele vieții/ în continuă veghe” (Istanbul, p.76). Montmartre este colina cu păsări, acolo „babilonul este în floare” (p.72). La Praga oamenii au „ochi de mărgele”, iar inima trecătorului înflorește…(p. 71). Babilonul a devenit un loc comun, ars de istorii de tot felul, drama lumii de azi.

Libertatea are o dimensiune eternă, de neînlocuit, deși viața stă înainte „ca un salt mortal”, sentimentul este abrupt, poeta se simte mai liberă decât știa că ar putea fi (Îmi furau bucuria, p. 85).

Despărțirea de cei dragi este un sentiment abisal, dar zăpada generoasă va acoperi toate urmele trecerii, parcă nimeni nu a existat. Dincolo de aparențe, de umbra uitării, se simte prezența: „Numai cuvintele rămase în urmă/ ne vor salva de nefericita uitare/ mărturisind cum se trăiește/ între viață și moarte” (Zăpada va îngropa urmele, p. 105).

Uitarea lasă adânci semne în existența omului, există un cimitir al anonimilor, acolo „ne lăsăm veșmântul de carne”, apoi ne înălțăm precum fluturii albi, spre o altă lume, mai bună (Cimitirul anonimilor, p. 121).

Existența este un dar, o experiență care merită prețuită, se înfiripă un cântec nou, al celor care pot cânta acel cântec unic, special: „Erau zăpezi frumoase/ Căzute peste noi/ Când alergam pe dealuri/ În taină amândoi./ Eram ca niciodată/ Aproape de pământ/ Ne-nzăpezise părul/ Sub fluiere de vânt/ Eram un zbor sălbatec/ În ochiul tău de jar/ Erai cuvântul magic/ Cu iz de cântec rar” (Cântec, X, p.137).

La fel ca viața, puterea celui/ cele care scrie, stă în rugăciune, una sinceră, directă, fără meandrele impuse de contextul social. Iată izvorul: „Doamne/ cel mai adesea/ mă folosesc/ de slăbănoagele mele cuvinte/ să te întâmpin/ în pragul casei mele cu umbre/ Dar Tu, blând și îngăduitor/ cu neștiutorii,/ aștepți răbdător/ apoi intri/ și luminezi întunericul/ cu dragostea Ta/ cea fără de margini” (În crucea nopții, p.79). Se observă în acest poem cum prima strofă are regula postmodernismului, lipsesc semnele de punctuație. În strofa a doua, semnele de punctuație sunt la locul lor, o reverență luminează poezia, poate cea unică, după cele o sută de poezii care au năvălit în volumul de față.

Marian Barbu remarca, în referințele critice de la finalul volumului: „La nivel de suprafață, toate formele de exprimare ale poetei sunt de o modernitate vădită, lăsând loc de subtilități și interpretări, nu unele aleatorii, ci dirijate cu scop” (p.148).

Constanța Buzea nota: „Mariana Pândaru, un suflet zbuciumat, poezia ei aduce documente romantice asupra unui destin în desfășurare, e un om inteligent, complexat poate de binele și răul din noi înșine” (p. 144).

Poeta nu urmărește să șocheze neapărat, rămâne originală între limitele bunului simț, atrasă de luminile de sus, respectând poezia și pe sine. Chiar dacă unele poeme au grafia modernă, ea renunțând la semnele de punctuație, versurile au un sunet aparte. Când are ceva important de zis, respectă fluxul liric, matematica versului cu mesaj, rigoarea formelor și cuvintele care vin spre ea ca o ninsoare blândă. O antologie în care a captat viața sub puterea acestor cuvinte care îi aduc vindecare într-o lume în suferință. O sută una poezii, un număr al lumii întregi încă, sub zăpezile vremii. Un număr simbol, rotund și plin ca un fruct pârguit…

 

Constantin Stancu

 

 

*Mariana Pândaru, O sută și una de poezii, antologie, 158 pagini, București: Editura Academiei Române, 2022.

*Text apărut în revista „Vatra veche”, nr. 10/2023