Mărturia stihuitorului
(Eugen
Dorcescu – Biblice, 2021)
Volumul Biblice*, semnat de Eugen Dorcescu, reia
sub o formă consolidată stihuirile
din Scriptură în mai multe părți, armonios alcătuite de poet. Structura este
finisată până la ultima literă în ceea ce privește mesajul către cititor: Prolog; Psalmii; Ecclesiastul; Pildele;
Rugăciunea Regelui Manase; Epilog. Totodată, poetul leagă demersul său de
câteva Poeme originale, o parte care
se integrează în viziunea de ansamblu asupra acestui gen de poezie, sau cum
afirmă autorul, stihuire: punere în
operă a unor texte sacre într-un limbaj actualizat, bazat pe înțelegerea
profundă a Bibliei. A creat o punte între psalmii cunoscuți, agreați de multă
lume, și psalmii de azi, o punte între două eternități
Legătura
dintre poet și Biblie este una
fundamentală, viața i-a fost structurată și susținută de aceasta. Pătrunderea
în profunzime a gândurilor lui Dumnezeu, legat de Creația Sa și de omul -
partea acesteia, transmise unor persoane inspirate prin revelație, reprezintă o
etapă spirituală înaltă, atinsă greu de orice făptură limitată, captivă într-un
trup efemer.
Volumul a
apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, în anul 2021, și reprezintă ultimul
țipăt mut adresat de scriitor lumii,
moștenirea sa cea mai de preț, lăsată celor care au înțeles căile omului pe
Pământ. Este nevoie și de o anumită inițiere în fenomenul complex al lumii Bibliei, unică, aparte, separată de lume
și, totuși, făcând parte din lume. Din acest motiv, volumul are un Cuvânt înainte semnat de Mirela-Ioana
Dorcescu, specialist în domeniu, cunoscătoare de literatură și semiotică. De
asemenea, poetul, atins de Cuvânt, ne prezintă Mărturia stihuitorului, o zonă importantă pentru istoria literară
și pentru ceea ce reprezintă relația scriitorului cu Dumnezeu. Ambele părți
sunt obiective, dovedind modestia (sau smerenia) de care orice artist ar trebui
să dea dovadă.
Eugen
Dorcescu arată că el a fost doar scribul,
cel care a preluat mesajul adevăratului Autor,
și l-a transmis spre oameni. O responsabilitate mare, dar și eliberatoare, cu
efecte asupra minții umane și asupra sufletului creaturii. Răsplata pentru
scrib este imensă, cititorul va înțelege că are în fața ochilor un mesaj de
sus, împletit cu aspirațiile individului de humă, în raport cu Spiritul. Motivațiile
stihuitorului sunt din zona divină, ele nu se coagulează dintr-o teorie
literară sau artistică artificială, Eugen Dorcescu făcând referire la regulile
de bază ale Scripturii: „Căci de se socotește cineva că este ceva, deși nu este
nimic, se înșeală pe sine însuși” (Galateni
6,3). Mai sunt și alte trimiteri care definesc poziția scribului în raport cu
cele scrise și publicate. Aceste precizări au fost necesare din perspectiva teoriei
literaturii. În general, o parte din scriitori se poziționează pe o linie de
vedetism, scriitorul fiind considerat de multe ori o personalitate cu veleități
originale… Țărâna nu poate cuprinde nemurirea, aici fiind cheia stihuirilor.
Unul dintre
poemele din partea a II-a a volumului devoalează această poziție:
De când e lumea lume, se repetă
Enigma minunată de-a fi scrib.
De a fi scrib hieratic și celib,
Precum, în paradisul caraib,
Un zbor de pescăruș sau de egretă.
Frumos și pur, dușman al nimănui,
Neștiutor de vrajbă și de ură,
Pierdut în scriitură și-n Scriptură:
Așa își poartă fragila făptură,
Blindat, zidit, în sihăstria lui. (Scribul,
p.276).
Cine
cunoaște jurnalele lui Eugen Dorcescu (dar și opera sa, în ansamblu) va
înțelege fiecare cuvânt pus în acest poem, unul scris de Yah Elohim în carnea sa.
Mărturia stihuitorului trebuie citită cu atenție, ea dă o direcție corectă în ceea ce reprezintă textele actualizate din Psalmi, Ecclesiastul, Pildele, Rugăciunea lui Manase. Aceste stihuiri s-au mai întreprins în literatura română, începând cu Mitropolitul Dosoftei, în anul 1673, și continuând cu alți scriitori. Starea originală a textului sacru se păstrează, artistul lăsându-se modelat de forța spirituală a mesajului inițial/ original. Substanța textului a impus o formă aparte, potrivită cu mesajul divin. Scribul s-a supus. Astfel, nivelul prozodic a fost atins cu maximă atenție și responsabilitate. La nivel lexical, având în vedere vechimea textului, s-a păstrat fondul arhaic și s-a modelat cu unele neologisme, potrivite cu sensul divin inițial. Apar și termeni ebraici, fenomen impus de teologia biblică, interpretarea Bibliei prin Biblie. Acești termeni sunt definiți în corpul cărții și cititorul inițiat va descoperi (sau redescoperi) o lume atinsă de har, cimentată prin revelație și disponibilitate.
În fond,
psalmii ne arată cum să ne adresăm lui Dumnezeu, este o lecție supremă de
comunicare, omul trebuie s-o deprindă dacă dorește să se lege/ relege de
Creator, ca sursă de viață, ca acces la adevăr, ca luminare în ce privește
calea pe care trebuie s-o deseneze în lumea aceasta pentru sine/ salvarea sa.
Mintea omului este modelată de textul divin, înțelepciunea are importanța ei și
se dobândește prin exercițiu zilnic în relația cu Yah Elohim. Peisajul divin, oferit de aceste stihuiri, se relevă cu
putere, textul transmițând energii subtile certe, puternice, relevante. Omul se
poate redescoperi ca ființă creată, cu posibilități enorme în lume. Astfel,
Eugen Dorcescu probează că limba română este compatibilă cu cele mai înalte
trăiri, făcând legătura dintre prezent și eternitate. Până la urmă, Dumnezeu
este activ în istorie, prin istorie, cu istoria pe Umeri Săi, iar limba română
demonstrează acest lucru.
Editor, om
de cultură, Eugen Dorcescu putea să aleagă din multele stiluri în care să-și
exprime opera. S-a întors, smerit, la stilul de început, cel care ne leagă de
viață, de moarte, de humă și de Cer, totodată. Marile probleme ale omului sunt
cele din textele sacre, jocul de-a „stăpânul inelelor”, practicat de unii
scriitori a fost/ și este spectaculos, dar efemer din punctul de vedere al
omului de țărână. Într-unul din psalmi, Dumnezeu e prezentat ca stând în Cer și
râzând de toate demersurile omului (Psalmul
2)…
Lectura va
dezvălui cititorului adevărata dimensiune a muritorului care poate izbuti în
istorie și poate viețui multă vreme pe Pământ, dacă acționează după liniile de
forță ale adevărului:
În cortul Tău cine-o să locuiască,
O, Doamne, Și-n sfințenia deplină
A muntelui Tău sacru, în lumină?
Acela doar ce vrea să făptuiască
Numai dreptate, cel fără de vină,
Cel cu vorbirea sinceră, firească.
Asemenea, cel ce, nicicând, nu are
În graiul lui cuvinte dușmănoase,
Pe semeni nu-i jignește, nu-i descoase.
Dar pe cel rău îl vede cu oroare,
Cinstire dând purtării cuvioase.
În veci el nu-și renegă jurământul,
Chiar dacă i-a fost spre pagubă cuvântul.
Nu ia dobândă. Nu primește mită,
Pe cel cinstit la moarte să-l trimită.
Cel ce străbate scala asta toată
Nu-și va-ntina mărirea niciodată (Ps.
14 /15, p. 43).
Cititorul va
întâlni, de-a lungul cărții, experiențele unor generații de oameni care s-au
zbătut în istorie să dobândească o stare înaltă, capabili să vadă dincolo de
orizontul anilor trăiți aici, să pipăie eternitatea cu ochi spirituali. Mesajul
original rămâne intact, stihuirea sună familiar, omul ascultă glasul acela ca un susur blând și
subțire…
Când inima-mi m-a-mpins să văd ce sunt
Destin, înţelepciune şi menire,
Ce ţintă-şi are omul pe pământ,
De ce se zbate fără contenire,
Am intuit, privind pământ şi cer,
Şi marea mişcătoare şi profundă,
Că omul nu-i capabil să pătrundă
Dumnezeiescul lumilor mister.
El nu distinge cele de sub soare,
Lucrarea Celui Veşnic. Totuşi, iar,
O cercetează, trudnic şi amar –
Eşecu-i cât osârdia de mare.
Căci chiar dacă-şi închipuie că are
Putinţa de-a pricepe ce-i sub soare,
Greşeşte. Nu pricepe. E-n zadar (Ecclesiastul, VII, 16,17, p. 172).
O parte importantă a Biblicelor,
o reprezintă Poeme originale, dense,
captivante.
Ele
reprezintă o prelungire a stihuirii,
care devine operă literară de primă mărime, poetul tratând marile probleme ale
unui prezent continuu, în el
cuprinzându-se destinul omului prestat de neputințele și limitele sale, capabil
să facă saltul spre eternitate doar stimulat de impulsul divin subtil. Aici
descoperim poetul, vorbind cu toate posibilitățile oferite chiar din pântecele
mamei.
Prologul deschide seria revelaților personale:
N-a fost cu neputință. N-a fost greu.
Aseară am vorbit cu Dumnezeu.
La fel de clar; de simplu, de senin,
Cum ai tăifăsui cu un vecin…
E drept că El tăcea. Sau, mai curând,
Iradia în fiecare gând,
În fiecare şoaptă şi impuls,
În fiecare zbatere de puls.
Doar eu grăiam. Şi iată că, treptat,
Discursul spre tăcere s-a mutat,
Tăcerea s-a umplut de sens şi ţel,
Tăcerea era drumul către El.
Aşa-I vorbeam. Spunându-I tot, deschis.
Aşa-I vorbeam: Abis lângă abis (p. 25).
Poemele originale încep cu o laudă adresată Creatorului, el merită toată
închinarea pentru bucata de pâine, pentru paharul cu apă, pentru Creație. Totul
dovedește prezența Lui, iar certitudinea vine la final: „Lăudat
pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze și flori. /Lăudat că-n final/ mă omori…” p.245). EL merită lauda pentru că
dreptatea și judecata sa sunt corecte, dar oferă salvarea în eternitate prin
Fiul Său, Iisus Hristos. Moartea este doar un prag, oferta de a trece în altă
lume, mai înaltă, după riguroasa inițiere…
Ultimul poem din acest ciclu, pornește de la viziunea oferită
Ecclesiastului, preluată de poet în ființa sa: ce a fost va mai fi, ce va fi a
mai fost, taina din istoria acestei lumi… „Şi totu-i mai zadarnic decât tine./ Strivite de mesajul cosmoglot,/ Cuvintele, sărmanele, nu pot/ S-absoarbă
taina tainicului cod –/ Şi vin la uşa Tainei să se-ncline” (Ecclesiast, p. 277).
Relația
bărbat femeie este văzută abrupt, dar adevărat. Omul este pământ, țărână
vorbitoare, fără ascendență. Adam, ins primordial în Paradis, cu urmași
pierduți, doar el și ea, creați ca
unic trup… În concluzie, în lume sunt el
și El. Taina se desfășoară sub o agendă trecătoare și, totuși eternă, prin
acel unic trup clădit în Dumnezeu… (Adam,
p.269).
Trecând
dintr-un plan în altul, poemele oferă o imagine sinteză a umanității, bătrânii
marginalizați de generațiile tinere, împinși spre limita inferioară a
existenței (adunați în țarc, împinși în
moarte) pentru o înghițitură de
mâncare… Apoi, libertatea infernală
în care este cuprinsă o lume presupus liberă, decisă să-și ia destinul în
mâini. Efectul: oameni morți de parcă-s
vii… Oameni fără reper, fără Stăpân/ Dumnezeu (Istoria unei nevroze, p.273)…
Toate aceste
poeme sunt marcate de adevărul profund al Bibliei, o prelungire a stihuirii
care a ținut cartea la nivelul suprem al destinului, asumat prin acceptarea
planului divin. Se desenează strict, ordonat, disciplinat marile teme ale
literaturii din orice vreme… Aventura în abis.
Poetul, la
fel ca un cavaler din alte vremuri, rămâne credincios Stăpânului și femeii
sale, o prezență „în vidul greu dintre cer și pământ”, capabil să depună
sacrificiul suprem (Ioanitul, p.
270). Acceptă autoritatea și doza de iubire care susțină existența.
„Poetul
Eugen Dorcescu este un scriitor familiarizat cu Sfânta Scriptură și, implicit, cu poezia ei. Dacă multor condeieri
ai literaturii noastre Biblia le-a
fost doar o sursă de inspirație sau le-a oferit teme lirice, autorul de față îi
stă ca o pecete pe inimă – ca să-l citez pe Solomon -, ceea ce-i conferă, pe
lângă prestigiul literar, și o aură de noblețe spirituală”, a scris Valeriu
Anania, cel care a ne-a oferit o variantă tradusă a Cărții Sfinte într-o limbă română elegantă și penetrantă. De fapt,
relația celor doi s-a concretizat în acel demers înalt al scribilor dispuși să
ne ofere gândurile lui Dumnezeu despre oameni, menite să ne dea un viitor și o
speranță…
Cuvântul înainte semnat de Mirela-Ioana Dorcescu și Mărturia stihuitorului lămuresc multe aspecte importante legate de
realizarea acestui volum și clarifică termenii, sensul, starea, cheia literară
și spirituală. Cartea ar putea fi catalogată ca fiind utilă zonei de închinare,
agreată de comunitățile creștine. Dar nu este așa, Biblia este o carte practică, ea te poară prin experiențe necesare,
nu presupuse: moartea, viața, nașterea, înțelepciunea, relația cu ceilalți
oameni, relația cu Dumnezeu, abilitatea de a realiza ceva concret, posibilitatea
de a lăsa moștenire un tezaur spiritual necesar, iubirea, ura, fuga de rău,
evitarea urâtului etc. Marile teme ale omului au fost atinse, indiferent de
timpul în care cititorul va lectura conținutul acestor stihuiri, omul este
invitat la experierea acestora (trăirea valorilor divine)…
În Biblice, Eugen Dorcescu reia o serie de
texte publicate anterior, dar, modul în care a ivit prezentul volum, ne dă
certitudinea că-n istorie nimic nu este întâmplător. Cititorul va putea
descoperi o lume pusă în umbră de faptele omului și aflată sub ochii lui
Dumnezeu, având pecete harul…
Ci iată care-i ultimul cuvânt
Din tot ce-ai ascultat şi auzit:
Pe Dumnezeu să-L
temi necontenit
Şi să-I păzeşti poruncile oricând.
Acesta este lucrul cuvenit
Oricărui om de humă pe pământ.
Yah Elohim din veşnicii ascuns e,
Dar are sub privire toate cele,
De la noianul mării, pân’ la stele.
Şi judeca-va lucrurile-ascunse –
Pe toate: Fie bune, fie rele (Ecclesiastul
12: 13-14, p. 186).
Constantin
Stancu
*Eugen
Dorcescu, Biblice, 306 pagini,
Timișoara: Editura Eurostampa, 2021. Ediție îngrijită de Mirela-Ioana Dorcescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu