Om în șlapi prin prezentul
melodios
Omul este mereu tăvălit în otava existenței. Poetul simte, vede, notează și
zice revoltat starea în care se află el și aproapele. Poetul Daniel Marian, ne
prezintă lumea de azi în cartea eterna
penultima fascinare, apărută în regie proprie în anul 2021. Coperta
devoalează mesajul, poetul cântă bucuria de azi cu talent, mânat din umbră de o
mână atentă, decisă, puternică. El preia ritmul, accentele, dimensiunea
limitată, acceptă jocul melodios.
Harnic și năbădăios, poetul trăiește acut un prezent continuu, trecutul îi pansează memoria, viitorul se revoltă în mintea lui, este un timp întârziat în poeme, un timp incontrolabil omenește, controlabil doar prin ritual și fascinare.
Realitatea îl provoacă pe Daniel Marian, el intră în joc, se revoltă,
spune, atrage atenția, împletește funii de cuvinte, are mereu o idee prin care
scapă de tensiunea clipei. Beția de cuvinte este filtrată, alăturările presupun
fantezie, acceptare. Liniile de forță ale volumului vin din multiple direcții:
modernism, postmodernism, dadaism, un clasicism sub acoperire. Istoria este
filtrată până la sânge, până la disoluție. Reținem câteva idei: „un koson
distanță de lumea această trasă de păr”; „priveliștea fără de sânge și carne
doar ochii/ rămași pentru a nu putea nega întunericul”; „pleacă soarele în
șlapi”; „acea vreme îmbelșugată/ când se dizolvă omul în vin”; „ca un fel de
născocire/ a infinitului cu țeava/ de eșapament înfundată” etc.
Poemul care dă titlul volumul pune în mișcare tragedia prezentului, omul
aflat în „mușuroiul prostirii universale”, primește la „balamuc” „o felie de
veac/ unsă cu ceață în loc de muștar/ și cu speranțe mici la butonieră”. Raportatla
anul publicării, poetul simte scăpându-i libertatea printre degete datorită
pandemiei de Covid 19, măsurile impuse îl afectează direct, suferința/ mirarea/
revolta se transformă în poeme. Viața este eterna
penultima fascinare, moartea fiind ultimul pas, greu de prins în versuri,
infatigabilă…
În această avalanșă poetică, poetul este atras de ideile esențiale, chiar
dacă nu lasă să se observe acest trend. Nu poate evada din destin așa cum și-a
propus. Este captiv jocului, ritualului universal, pandemiei cu o mie de
capete.
Destinul fiecărei ființe este un scop în scop: „ce-o fi în mintea fructului
așteptând să se împlinească/ să se facă frumos strălucitor ca un soare/ în
lumea lui de sub frunze pe o palmă de cer/ pentru ca apoi să vină hămesitul om/
și hămesita vulpe/ să-l mănânce sau să-l facă gem ori vin aspru” (bucuriile și tristețile, p. 6).
În lume totul este trecător, piere și ziua asta mintenaș, scrie poetul, el se cabrează și fentează vremurile. Cu demnitate, își asumă destinul, unic, fără putință de evadare: „poetul e singur însingurat/ mai mult ca niciodată tocmai el/ care stătea în văzul cuvintelor/ lucind la lună fața hârtiei/ trăgând-o ca pe soartă de toartă/ poetul nu poate vorbi acuma/ poetul își trăiește ultimul vers” (lămuriri tehnice, p. 14). Apoi explodează, societatea îi pune ziduri greu de sărit: „unde mai găsim noi o fericire nefiscalizată” (p. 15).
Soarta individului în societate este bine presupusă și acceptată: „de acum
înainte ne vom naște direct fericiți/ ca niște pui de aur într-o mare de rahat/
nu mai trebuie să pigulim rămășițe de fericiri/ prin tomberoane multicolore cu
etichete oacheșe” (au fost aboliți
zurgălăii cu foame și sete, p.24). El prevede crizele multicolore care
afectează omul de azi, se vede încălecând destinul în asocieri în timp ce Beethoven
dirijează corul nostru cel de toate zilele…
Omul trebuie să-și asume tehnici ascetice, din convingere și nu din
necesitate, cam cât „un neuron plecat pe pajiște”…
Sensul în viață contează, calea pe care se înaintează, drumul care deschide
spațio-timpul și face loc eroului: „n-ar fi mai frumos ca timpul/ nenorocitul
de timp/ să curgă invers/ de la moarte spre naștere/ să putem vedea și noi/
limpede acel miracol/ cum din nimic ne facem/ oameni în loc ca din oameni să
devenim nimic?” (petiție – dorință –
reconfigurarea traseului, p. 44).
Presiunea vine din porția de cuvinte, câte o carte pe zi, o carte pe care o
iei de toartă, un bulgăre de foc în cuibul dimineții, ceva va trece prin gaura
cheii, cu soartă nelămurită, de leu, de pasăre…
În jocul său literar, poetul vede lumea prin analogie. Dacă ar fi de sârmă
s-ar putea îndrepta. Dacă ar fi praștie, ne-am putea arunca dincolo de viață
sau moarte. Este extensia bolii puterii, uneori lumea o facem „după chipul și
asemănarea/ vrerii imaginației noastre” (printre
păsări albastre, p. 60). În fond, poetul își asumă o naivitate impusă,
lumea reprezintă contextul în care se trăiește, uneori viața este afectată de
gândurile celor care nu văd omul simplu.
Crucea este un simbol, prezent chiar în „meniul zilei”, un simbol legat de
prietenii vechi, de sărbători acceptate, de lumi pierdute, de zboruri frânte:
„crucile sunt frumoase/ șlefuite cu lacrima/ porumbelului întors/ din ultimul
zbor” (meniul zilei, p. 63).
O pandemie, o eroare în dinamica socială, afectează omul, sunt felurite
morți „în timpul vieții făcute din staniol și plastilină” (bilanțul răspântiei zero, p. 75)… O încărcătură maximă în destinul
fiecăruia, într-un secol aberant, grăbit cu sine și cu oamenii. Presiunea
asupra individului este tot mai mare, viața este într-o dimensiune
aproximativă: „am uitat unde te-am parcat/ fir-ai tu să fii de viață
nenorocită/ parcă era între stânga și dreapta/ și aveai motorul pornit la relanti”
(sau între două morți paralele, p.
87).
Poet sensibil, mimând detașarea prin cuvinte bine arcuite de metafore,
furios pe vremea în care locul său este tot mai îngust, revoltat pe limitele
sale, Daniel Marian se lasă fascinat de luminile epocii sale. Absoarbe șocurile
și le transformă-n poeme. Grafia acestora este simplă, lipsesc semnele
obișnuite de punctuație, libertatea este la maxim, cuvintele intră-n versuri ca
în gura leului. Titlurile poemelor sunt fie la finalul acestora, fie la început,
sunt scrise cu literă mică, un joc în Piața Centrală. Este o joacă, o relativă
stabilitate lirică. Poezia este locul în care el se simte acasă, are acea
libertate visată, materializată-n cuvinte. O mai bună organizare a poeziilor, o
structurare riguroasă, ar da o stare mai liniștită și așezată a cărților scrise
și publicate. Volumul are și câteva date legate de activitatea autorului, de
prezența sa în revistele literare, de aparițiile editoriale, fie poezie, fie
critică de întâmpinare la cărțile confraților. Este un generos cu sine și cu
prietenii. Temele sunt abrupte, de la contrabanda cu sine, la șampanie și
veverițe, de la catalogul cu apocalipse, la viața de rezervă… El dorește o
viață liniștită pe un balansoar, dar nimerește în revelații, resuscitări,
regrete…
Cum scria într-un poem: „Dumnezeu dacă e democrat/ va înțelege și va face/ data
viitoare să fie altfel” (petiție –
dorință – reconfigurarea traseului, p. 44).
Constantin Stancu
*Daniel Marian, eterna penultima
fascinare, poezie, 97 de pagini, Deva, regie proprie, 2021. Coperta Nicolae
Toma.
Text apărut în revista „Acolada”, nr. 11/2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu