Poetul strigă în temnița libertății, semn particular în poezia lui Nicolae Crepcia

 

 

 

Poetul strigă în temnița libertății

 

Un poet original se va deosebi de restul poeților, va avea semne particulare care-l pun în oglinda timpului. Ele vor indica spre starea aceea unică, locul unde timpul se preface-n spațiul cuvintelor dantelate. Semnele particulare aparțin doar lui, este un fel de lăcomie asupra harului. Ele îl leagă, însă, de restul poeților și-l leagă de poezie până la limita maximă, imposibil de evadat din metaforă. Nicolae Crepcia își definește aceste semne în cartea de versuri Semne particulare*, apărută la Editura Rafet în anul 2022. Cartea a fost premiată în cadrul proiectului cultural „Festivalul Internațional de Creație literară Titel Constantinescu”, Ediția a XV-a, Râmnicu Sărat, legat de Editura Rafet, director Constantin Marafet, un alt scriitor pasionat de literatura bună și de cărți. Distincția a fost Premiul „Dumitru Pricop”***, iar organizatorii au ținut să remarce versurile lui Crepcia**, unul cu o amprentă lirică distinctă, onorând dinamica literară de azi.

În această plachetă, poetul a transmis cititorului versurile sale, unele într-o formă scurtă, concisă, eliminând zgura din cuvinte. Nu avem titluri la începutul blocului de texte, ele par a face același corp cu restul mesajului. Lirismul, starea de inspirație sunt evidente. La acestea se adaugă și pasiunea și dragostea pentru poezia eliberată de fulgerele modernismului și postmodernismului care spintecă versul. Este un poet așezat, preluând firul roșu al poeziei care marchează viața, speranța, credința, iubirea de natură, marile clipe ale existenței, puncte cruciale care lasă semne în mintea omului. Versurile de început indică atmosfera cărții, impregnată de lumina cuvintelor alese. De remarcat, poetul evită poezia urâtului, la modă în unele cercuri literare. Iată detenta poetică: „Să luăm aminte/ un fluture/ nu rănește niciodată/ o floare” (p.5). Avem de a face și cu un fel de jurnal liric, poetul notând faptele, evenimentele, mirările, semnele lui și ale celor din jur.

Grafia poemelor este eliberată de regulile ortografice, libertatea este asumată ca formă, stil acceptat în ultima vreme în poezia română, un pașaport spre libertatea absolută presupusă. În esență, însă, poezia aceasta se supune rigorii inspirației, regulilor care țin ființa în putere  și-n lumină, sub călcâiul poeziei. Semnele discrete din istoria de azi și de ieri dau greutate versurilor. Dacă am alătura mai multe versuri, am forma poemul. Toate versurile din volum formează poemul care sugerează identitatea poetului și a ființei care acceptă destinul ca un dat special, fără regrete. Avem în față și un jurnal liric, așa cum am precizat, impus de trecerea timpului și maturizarea poetului. Sunt frânturi de gânduri care se materializează în versuri, ca o terapie a singurătății și ca rezistență în fața dezintegrării societății.

Iată istoria văzută din afara istoriei, ciclurile care au pus sigiliu pe destinele fiecăruia, nimeni nu poate evada din această istorie: „oamenii cei mai mulți au murit/ generații după generații/ și crucile care purtau câte un nume/ au putrezit și s-au nimicit/ unele după altele/ și nimic nu mai amintește de ei/ și nimeni nu-și mai amintește de ei/ sufletele lor s-au retras la origini/ să se desăvârșească” (p.15). Istoria este a oamenilor simpli, crucile sunt de lemn, specific culturii valahe. Credința lor a fost/ este creștină, de aici paradigma salvării, care aparține lui Dumnezeu, chiar dacă oamenii uită șirul lung de înaintași. În fond, nimeni nu vine singur pe Pământ, deși se întoarce-n țărâna lui, contra uitării este memoria acesteia.

Comunicarea între oameni, comunicarea între om și Creație, într-un Univers de unică folosință, se face pe căi nebănuite, ecoul poate fi „mai înfricoșător decât strigătul din care a țâșnit”… O remarcă dureros de adevărată. Dumnezeu strigă la o margine de Univers, omul se cutremură la cealaltă… Deși mesajul este sugerat, fără unele detalii concrete, el cuprinde răspunsul pe care îl primește cititorul la cuvintele poetului aflat în starea maximă a receptării mesajului…

Libertatea absolută, libertatea visată este greu de accesat. Poetul afirmă, privind la oamenii care se zbat între gratiile istoriei: „ei sunt dinainte de a se naște/ condamnați la moarte prin înfometare/ în temnița libertății/ din ce în ce mai neîncăpătoare” (p.30). Libertatea fabricată de om nu este una autentică…

Tăcerea biruie timpurile, există o tăcere eternă în care mesajul pare mai acut decât orice dialog: „pe piatră/ e tăcerea/ în tăcere/ glasul lui Dumnezeu” (p.40).

Aceste versuri scurte, poemul minim practicat de Octavian Doclin și alți poeți ai tăcerilor asurzitoare, exprimă, condensat, paradigma existenței umane. Cuvântul care este divin, păstrat de la Început… Versurile nu intră în categoria poeziei religioase, dar exprimă adevărul trăit și asta îl apropie pe poet de har și matrice…

Căutările poetului, ale omului în fața infinitului și a diverselor posibilități, îl duc pe acesta în Centrul Lumii. Fiecare are acest privilegiu, are un loc aparte și se situează în Centrul Lumii. De aici, toate lucrurile sunt posibile: „nu sunt în est/ și nici în vest/ nu sunt în nord/ și nu în sud/ unde mă aflu eu/ oriunde mă voi afla/ sunt și voi fi/ în centrul lumii/ din care se răsfrâng/ punctele cardinale (p.59). Este o dimensiune a artei naive, dar profunde. Geografia are misterele ei și presupune o deschidere spre alte dimensiuni.

Numele omului îi definește esența. Când nu te mai strigă/ alungă/ mângâie/ insultă/ cheamă omul pe numele lui, abandonul este posibil, inclusiv abandonul personal, căderea în singurătate. Explicația: „numele meu are forma chipului meu/ numele meu are greutatea crucii mele/ tot ce sunt încape în numele meu” (p.108). Tragic și optimist, trăind în singurătatea poemului, dar racordat la freamătul lumii, poetul se autodefinește prin ceea ce-l caracterizează: numele, mai presus de lepădare.

Misterul unei seri în Centrul Lumii, arată diferențele: „în fiecare râu/ în fiecare ochi de apă/ în fiecare băltuță/ chiar și-n urma de ciută/ din care bea mierla/ se așează luna fără să coboare/ se împarte fără să se împartă/ la fel în fiecare suflet/ Dumnezeu (p.97). De observat plasarea în spațiu a poemului, simetric, urcă și coboară, cuvintele sunt ramuri ale po(e)mului, Dumnezeu e numele singur, pur, neîmpărțit, egal în sine și cu restul Creației, despărțit de ea și aflat în fiecare suflet.

Contextul în care rezistă versurile este dominat de natură, anotimpuri eterne, misterul existenței, prezența divină, foamea după eternitate, poezia care modelează fiecare clipă. Cartea demonstrează capacitatea lui Nicolae Crepcia de a depăși limitele liricii sale și, totodată, de a conserva materia fină din poemele sale.

Evaziv și esențializat, versul încapsulează trăirile unui poet care și-a acceptat menirea. Poezia afectează ființa umană, poetul devine captiv poemului pe care l-a transmis mai departe ca pe un mesaj prins în sticla cuvintelor: „din coasta mea/ modelez poemul/ și el/ mă va duce/ la pierzanie” (p.18).

Editura Rafet a acordat un premiu pentru poezie, poetul râmând pitit în versurile sale până la dispariție. Poate fi recunoscut după semnele particulare, dacă cititorul este atent la textul și contextul liric, la muzicalitatea interioară a cuvintelor care se leagă într-un timp al sincerității și tăcerii asurzitoare.

 

Constantin Stancu

Text publicat în Revista „Boema” - Galați, nr. 2/2023

 

*Nicolae Crepcia, Semne particulare, versuri, 109 pagini, Editura Rafet, 2022.

** Nicolae Crepcia, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. Data şi locul naşterii: 16 februarie 1952, localitatea Brotuna, judeţul Hunedoara. Locuiește în comuna Vaţa de Jos, satul Brotuna, judeţul Hunedoara. Debut literar: „Tribuna”, 1974. Debut editorial: Pe umărul lui Rimbaud, Edit. Călăuza, 1996.

Alte cărţi publicate: Între iarnă şi somn, Edit. Călăuza, 1998; Îngenuncheat în lacrimă, Edit. Corvin, 2000; Elegii provinciale, Edit. Biblio 4 You, 2003; Scrisorile de la Brotuna, Edit. Danimar, 2004; Durerea ca fericire, Edit. Danimar, 2005; Halucinaţiile unui hoinar singuratic, Edit. Danimar, 2005; În intimitatea frigului, Edit. Danimar, 2006; Spovedaniile Iancului, Edit. Gligor Haşa, 2011 etc.

Referinţe critice: Răzvan Codrescu, Sabin Selagea, D. Enache, Dumitru Hurubă, Miron Ţic, Petrică Birău, Eugen Evu, Gligor Haşa, Adrian Botez, Ioan Evu, Marioara Aslău, Constantin Stancu, Ovidiu Vasilescu, Mihai I. Vlad.

***Dumitru Pricop (n.21 mai 1943 – 29 iulie 2007) – profesor, scriitor, jurnalist român, personalitate omagiată de Editura Rafet. Născut la Negrilești, Vrancea. A colaborat la revistele literare cunoscute. A fost interesat de creația populară din Vrancea, atent cu personale care au iubit folclorul și a cules și publicat acest tezaur românesc din Vrancea. Autoportret: „Ce-as mai putea acum cerși tăcerii?/ O lacrima,o mare ,un potop?/ A inserat,Dumitru al lui Pricop,/ Tot pruncul orb jertfindu-se-n dureri”.