Între
solitudine și zbor
Poezia
provoacă sufletul omului, îl cheamă
într-o zonă a frumosului meandric. Camelia
Ardelean este o entuziastă, bucuria în fața
unui poem smuls din ramura timpurilor este reală.
Ea nu mimează poezia, se simte acasă
între poeți.
Cu
volumul de versuri Ecouri din tenebre*,
apărut la Editura Armonii Culturale, 2018,
poeta se reîntoarce acasă, la fereastra unui poem continuu.
Volumul este structurat pe două zone bine definite:
I.
Solitudine;
II.
Zbor
incert.
Prima
parte cuprinde poeme scrise în mod clasic, ritm, rimă,
formă fixă,
bine controlată.
Partea a doua este mult mai originală, fantezia și puterea de creație inspirată este organiză în așa fel încât mesajul este mult mai puternic, depășind faza de exercițiu pe o temă dată.
Cartea,
ca întreg, denotă o sensibilitate specială
și capacitatea de a percepe efectele
produse de zbuciumul vieții. Ieșirea
din zona întunecată a existenței
se face prin poezie. Este un ritual impus și acceptat cu bucurie de Camelia
Ardelean. Deși ezită
să-și
asume o viziune coerentă asupra evenimentelor din viață,
ea se joacă de-a poezia. Pășește
pe urmele poeților consacrați,
are răbdarea să
lucreze asupra unei poezii până materia brută
se limpezește.
În
prima parte a volumului preia o serie de teme și
idei clasice din literatură. Le modelează
după starea proprie, acceptă
unele tușe moderne și
postmoderne, realizează o poezie care îi aparține.
Sonete, rondeluri, poezii în accepțiunea largă
a termenului, toate sunt bine realizate. Se simte influențele
unor poeți clasici, de la Eminescu la Topîrceanu
și Macedonski… A fost un exercițiu
necesar și util, o treaptă
depășită și solidă.
Răbdarea specific feminină
o ajută să iasă
la mal, să proclame poezia ca una captivă
cântecului, limita dintre cuvinte și melodia interioară
a poeziei a fost mult apropiată. Limbajul este detașat,
uneori cuvinte din zona obișnuită,
de fiecare zi, apasă asupra blocului de text.
Ea
realizează o poezie de romantică,
echilibrată, bazându-se pe cuvintele înmugurite,
acceptă jocul și
riscul de a intra sub arcadele poeziei așa cum s-a cristalizat în ochii
receptorului mediu. Iubirea, anotimpurile, tragedia individului apăsat
de singurătăți, natura în dinamica ei, vremurile aproximative,
toate vin dintr-un entuziasm simplu și curat.
Volumul
debutează cu o afirmație
paradoxală, ea afirmă
că nu este poet…Este doar trubadurul
venind din alte vremuri, este refugiatul în poeziei, o ființă
care zboară peste o câmpie de cuvinte, are patima
în carne și timpul este captat din zona unui ev
melodios.
Este
un joc, ea așteptând un răspuns
favorabil. Argumentele sunt poeziile din volum, galaxia gândurilor, ploile de
jad, marea flămândă,
himerele, tenebrele, o călătorie în arca anotimpului proxim, cerul
plin de vise… Temele sunt romantice, intră, apoi, sub semnul unui clasicism consacrat,
verificat de fiecare poet pe pielea proprie. Iarba crește
pe amintiri, prezența iubitului din vis și
din realitatea asumată, magia primăverii,
metamorfozele în teritorii interzise, călătoria supremă
– călătoria în sine, tristețea
sub cupola poeziei…
Surprinzător,
preluând ecouri vechi, ea pledează pentru o viziune a religiilor
orientale. Caută starea perfectă
a sufletului în echilibru – nirvana. Dă chiar o definiție
a termenului. E starea căutată
de omul eliberat de gravitația prezentului, levitând spre alte
dimensiuni. Experimentul nu este nou, la noi a fost asumat de mulți
poeți, pe plan internațional
occidentalii au descoperit lumea orientului ca pe o posibilitate de evadare din
stresul zilnic (vezi experiența Beatles în anii 60-70 din secolul
trecut). Pe un alt plan, mult mai înalt, Eugen Dorcescu a scris un volum
antologic Nirvana (2014), o carte
dedicată soției,
in memoriam.
Poeta
surprinde clipe importante din viața unui om, de la bucurie la cădere:
„Lumina omului căzut/ Reînflorește
în iertare;/ Din haos roadele amare,/ Cu muguri noi au apărut”.
(Rondelul omului căzut, p. 19).
Reluând
o temă veche în literatură
(Romulus Vulpescu), poemul Ne batem joc…
aduce noi sensuri: „Ne batem joc de clipa ce o avem,/ În soarta măcinată-acut
de boală,/ Sportivi nătângi,
cu iadul în tandem,/ Printre ninsori mai dăm o rotocoală.//
Am obosit să credem în minuni/ Cu aripi reci pe
umbre de cuvinte/ (Abia mai poți din visuri să
te-aduni,/ Să te târăști
încet spre înainte!)” (p. 40).
Eliberându-se
de tensiunea poeziei cu formă fixă,
evadând din rigoarea ideilor impuse de rimă, Camelia Ardelean realizează
poeme mult mai puternice în partea a doua, exersând un Zbor incert. Un titlu inspirat, singurătatea
este una personală, noaptea este aproape, ceva se petrece
în spatele draperiei, există o voce interioară,
tentația unor noi insomnii sub presiunea orașului,
în peștera ființei
se petrec ceremonii. Peste toate planează acest blestem al scrisului, venit de
departe, din caruselul vieții, din faptul că
murim câte puțin în fiecare zi, având un destin în
oase… tenebre sub pecetea cuvintelor.
„Uneori
e greu să fii tu/ în spatele draperiei/
strecurat printre anotimpuri/ înflorești sub zăpezi/
din rădăcini zdrelite de timp/ reconstruiești
sub dărâmături/
gânduri amorfe… (în spatele draperiei,
p.101). Singurătate se arată
ca o temă constantă
a omului actual în secolul din care nimeni nu mai așteptă
răspunsuri.
Starea
de tensiune zilnică este captată
în poeme reușite: „bem cafeaua rece a existenței/
pe marginea propriei gropi/ întunericul ni se lipește
de dinți/ ca o gumă
mestecată prea mult” (vocea interioară,
p.102).
Orașul
devine un loc al dramelor bine ponderate: „singurătatea
ridicată la rang de virtute/ se plimbă
pe străzi/ în straie de gală
încruntate de ger/ risipa de grimase picură/ pe chipuri roase de iluzii (orașul,
p. 107). Poeta este atentă la chipuri, la tablourile oferite de
scena publică, pașii
mușcă din asfalt.
Sunt
versuri care concentrează în ele destinul omului, la gară
locomotive încărcate de gânduri se cabrează
sub resturi de neuroni. Fericirea este o glumă
proastă tranșată
la colțul străzii,
oamenii sunt travestiți în muritori. În univers este o singurătate
generalizată: „scheletul sufletului ne (mai) susține/
înstrăinarea de propria galaxie” (cât de goi suntem, p. 111).
Blestemul
scrisului este unul acut, fără scăpare:
„crucificată pe altarul poeziei/ caut drumul spre
convulsii/ cu răni pe tălpile
de gând” (blestemul scrisului, p.
113).
Frica
modelează ființele:
„propriile frici/ nu își iau niciodată
concediu/ lucrează peste program fără
salariu…/ se instalează confortabil/ printre circumvoluțiuni/
își etalează
fiorii în oglindă/ zgârie cu gheare de oțel/
prezentul speranțele viitorul” (fiori în oglindă,
p. 117).
Într-un
poem (în caruselul vieții) poeta afirmă:
„am obosit să (nu mai) fiu eu”..., un joc dureros de real, de obicei
omitem să mărturisim; este, însă,
atributul celui care stă sub blestem și
recunoaște…
În
alt poem ea constată dureros de adevărat:
„îmi zornăie în creier o moarte latentă/
alură de fata morgana/ adun în pumni gânduri
șubrezite/
le fac respirație neuron la neuron” (tenebre, p. 130).
În
acest ciclu de poeme ea a renunțat la rigorile poeziei clasice, versul
curge abrupt, fără semne de punctuație
evidente, liber și aventuros, toate încep cu literă
mică, valoarea cuvintelor s-a uzat până
la dispariția sensului. Prezentul a ars intens
înainte de a se exprima. În schimb, temele și
ideile sunt mai plastic exprimate, iar unele versuri sunt reușite
pe un fond modernist care invocă libertatea absolută
rezervată artistului, cu toate că
„povara pietrelor din noi întipărită-i
pe retină”…
Exemplele
pot continua, Camelia Ardelean pune mult suflet în textele scrise, iese prin
cerul poemelor sale. Sunt unele stângăcii sau cuvinte facile rătăcite
printre versuri, faptul că își asumă
curajul de a privi în oglindă o realitatea inventată
de ea, dovedește că
are dorința de a birui tenebrele.
În
prefața cărții
Gligor Hașa, scriitor important, romancier, poet,
eseist, notează: „Ceea ce personalizează
volumul, îl face plăcut lecturii și
certifică talentul autoarei, e bogăția
și expresivitatea limbajului poetic,
care pare a sta la îndemâna unui vrăjitor”. (Camelia Ardelean - șlefuitor de diamante, p. 5).
Cartea
are o dedicație semnificativă:
„Părinților mei, care m-au făcut
Om”, ea nu mai trebuie explicată,
volumul este un răspuns la acest efort.
La
final, biografia cu numeroase informații care trădează
o ființă pasionată
de frumos, în căutarea esențelor.
Cu siguranță, poeta va urca spre alte etape, faptul
că își asumă
note literare la cărțile citite (și
lecturile sale sunt dense), publicate în revistele literare, dovedește
că ea se va maturiza deplin și va intra în zona eliberării
de fricile necesare, poate printr-un alt joc de trubadur pătimaș,
după cum afirmă:
„Îmi smulg cuvinte din carne/ cu pofta unui canibal/ însetat de sânge/ pe locul
lor/ ciulinii își sapă
rădăcini (îmi smulg cuvinte…, p. 98).
Constantin
Stancu
Ianuarie
2019
*Camelia Ardelean, Ecouri
din tenebre, poeme, 148 pagini, Adjud: Editura Armonii culturale, 2018.
Text apărut în revista „Portal Măiastra”, nr. 1/2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu