Cartea vieții, de Ion Popescu-Brădiceni... Limbajul este forjat cu talent, la fel imaginația, semnele pe care le avem, palpabile, scrierile adunate în arhivele timpului, tiparele de existență posibile, vocile din umbră și din partea nevăzută a lumii”

 

Cartea vieții… și poezia magică…

 

Un titlu curajos pentru un volum de poezie: Cartea vieții. Supremația eului, volum apărut la Editura Limes în anul 2022, semnat de Ion Popescu-Brădiceni. Se pune astfel poezia la un nivel înalt, al cărților care luminează calea spre eternitatea omului. Evident, a face referire la viață ca impact asupra timpului, face parte, mai repede, din logica unor cărți de religie, filozofie, sociologie etc. Viața este o valoare supremă și poetul înoată în apele cuvintelor pure, ajutat de curenții veniți din trecut. Autorul ține să menționeze că avem de a face, în primul rând, cu supremația eului, ca reflectare a supraumanului în uman, venind din partea nevăzută a universului. Cartea are un eseuostudiu poetic introductiv și postfață de Ieronim Contemporanul, autorul oferindu-ne argumentele pentru care volumul este esențial, din punctul de vedere al viziunii literare și nu numai. Din acest punct de vedere, poetul face saltul peste poezia de azi afectată de experimentele lirice la modă, riscând. El pare să nu vadă moda/ modele, nu-i pasă, se detașează, are un stil al său pe care-l exercită cu fervoare. Îi face plăcere să „inventeze”, înaintând spre post-poezie, ca reflex al curentului post-adevăr.

Poezia are filonul ei, poetul o modelează prin viziunea asupra vieții și, implicit, a literaturii, căutând magia ce radiază din limbă și limbaj, o face pătrunzătoare, cu energii nebănuite, unele invizibile. Limbajul este forjat cu talent, la fel imaginația, semnele pe care le avem, palpabile, scrierile adunate în arhivele timpului, tiparele de existență posibile, vocile din umbră și din partea nevăzută a lumii. Sunt frânturi de folclor literar, rădăcinile sunt acolo, alături de marile teme.

Chiar de la început, ni se transmite în prefață: „Comunicarea magică e totuna cu poezia” (p.9). Feliile de timp, trecut, prezent, viitor se împletesc, se ordonează după regulile poetului. Istoriile personale și istoriile colective au rolul lor de a intra în magma lirică și a-i da forme noi. Uneori, împingând lucrurile la limită, poetul generează elementele de autodistrugere a poeziei, generând o poezia a zgurilor care conțin substanțe rare, ciudate. Iubirea este integratoare, el și ea dau seama de cunoașterea magiei dintre două părți care se unesc miraculos, atrase una de alta sub clar de lună și-n lumina cuvintelor. Elementele de filozofie, teologie, mitologie se împletesc cu elemente de real crud, dând senzația unei narațiuni veridice, chiar dacă este prelucrată de poet cu atenție. Empiricul se împletește cu poezia cizelată, de strat profund. Este un domeniu aparte, preferat de unii. Joaca jocului este practicată de alții, cântarea de unii poeți, imnul de cei chemați etc. Cititorul este atras și el în acest tsunami de cuvinte, partea lui de contribuție pare să fie esențială. Fără participarea distinsului receptor, lumea ar fi mai săracă. Faptul că autorul apelează la evenimente trecute, arată predilecția sa pentru credințele lirice, asemenea credințelor religioase care mereu apelează la semne, noduri, povestea din poveste, supra-narațiunea, mitul consolidat prin repetare și accent…

Volumul are numeroase elemente de semiotică, de antropologie, necesare pentru a putea exprima invizibilul, magicul. Se pendulează între realitate și vis, între zicere și tăcerea din cuvinte, efortul de comunicare poetică este evident. Psihologia comunicării este implicată, partea spirituală a limbajului, cea care oferă urzeala, este prezentă, comunicarea este artă și știință, religie și mitologie. Structura limbajului se clatină pentru a se reașeza pe noi armonii sau sub aripa distopiilor. Poetul își asumă riscurile, la fel cum Ieronim altădată și-a asumat riscul de ne oferi o nouă variantă a Scripturilor, sub aripa viitorului, modelul fiind deci asigurat. Cartea se adresează și cititorului care este inițiat, care înțelege sistemul de valori implicate în comunicarea magică, care apelează la efortul intelectual.

Sunt mai multe paliere pe care se desfășoară volumul: Arta Comunicării Magice (prefața, parte integrantă); Frescă transrenascentistă; Studii transmoderniste; Ideile lui Audiart; De Luni până Vineri; Serile de la Brădiceni; Structurile vechi; Supremația eului; Postfață. Redobândirea nemuririi. Este o structură complexă care redă intențiile poetului și realizările sale, titlurile și subtitlurile exprimă viziunea de ansamblu.

Poezia este prezentă în interstițiile narațiunii sale, pornind de la dansul în oglindă, trecând prin vechile mituri, ajungând la transmodernism. Epistolele (scrisorile) vin din energiile comunicării, cu posibilitatea căderii „întrucuvinte” pentru omul de pământ. Poetul își asumă mereu cămașa de mire, o fereastră în flăcări, secretele limbajului, bamele anotimpului, o grădină de argint. Istoria personală, începând cu inefabilul copilăriei, este prezentă: „mi-închipuiam că steaua/ e un fantastic templu/ iluminat de bouri/ cu coarne de uraniu/ și de arcade-aprinse/ de un foc al morții straniu,/ de un joc secund sub rouri” (Cutia copilăriei, p. 29, fragment).

Magia de la Brădiceni, locul unde poetul și-a asumat flacăra poeziei și a comunicărilor, istoria prinsă într-un loc anume din România, sub curcubeul de cuvinte, apare mereu în versurile asumate: „Peste, stă să crească/ din sămânță dulce o pădure-n cer;/ aflu cu tristețe că ai miei tot pier” (Dansul în oglindă, p. 33, fragment). 

Pentru poet, moartea este metaviața, relația dintre ea și el iese din prelungirea miturilor fundamentale. Poetul putea împlânta în univers al său vers, iar ea, femeia, în timp ce „focul îi celtuia întâi mijlocul”, întrezărea viața din cer: „iar pe pământ – de câtă moarte./ Sorbind dintr-un urcior cu toarte/ vinul zeesc, bărbatul fu/ cel ce iubirea începu,/ iar Axios născu-n curând/ pe rugul întețit de vânt/ înalta lui filozofie:/ că moartea-n sine este vie” (p. 37).

O invitație aparte este adresată celor care văd cu ochii inimii în Insulă, un loc perfect, proiecție a formelor din cer, eterne. Se întâlnesc motivele biblice cu temele filozofiei antice, se relevă un loc unde omul ar putea fi fericit. Creația își află poziția în brațele frumosului. Iată un fragment: „Dați voie cailor să pasă/ întreaga iarbă dintre temple,/ iar voi găsiți-vă culcuș,/ în scorburi, peșteri, mici colibe, / în Arca cea rămas cu ăst-scop,/ în urma Marelui Potop./ Veniți copii ai Firii, toți,/ căci Insula-i de-acum eternă,/ și vă îmbie să-i fiți sclavi,/ dar și stăpâni, frumoși și bravi;/ aer, pământ, apă și foc,/ strângându-le-n același loc,/ spre a reclădi mai vechiul vis:/ al Locuirii-n Paradis” (Venirea în insulă, p.42).   

Se poate aprecia starea perfectă: omul sclav și stăpân, iarba dintre temple, Arca, un semn al providenței divine, elementele esențiale ale vieții, împlinirea Visului etern al omului, un loc desăvârșit, ieșit din matricea divină.

Iubirea dintre el și ea este una fără de trup, abandonarea părților de carne duce la sărutul profund: „Calcă ușor pe covoare,/ ce dacă n-am picioare!/ lasă-mă apoi să te pup -/ nu te uita că n-am trup!/ Bine iubește-le, bine -/ oasele acestea din mine!/ …/ Teamă? Văd teamă pe față!/ E-o altă formă de viață./ Crede-mă! Mult mai măreață…” (Strigoiul hyperionic, p.85). Folosirea limbajului familiar apropie ființele, cheamă la imaginație, poetul scrie „pup” în loc de sărut, odaia-i de grâu, chemarea este intimă, stilul folcloric denotă democrația iubirii dincolo de limite.

Sunt invocate motivele și temele care au stat la baza poeziilor scrise de Eminescu, Blaga, Arghezi, ideile lui Brâncuși sau Iorga, ori Solomon Marcus. Toate preluate dintr-o mitologie română menită să stea alături de cea universală, așa cum apare în operele unor creatori de marcă: Umberto Eco, Roland Barthes, Henri Bergson, T.S. Eliot, Miguel de Unamuno, Stephen W. Hawking, Socrate, Aristotel etc. Autorul recunoaște influențele, le asumă cu riscurile de rigoare, afirmă poezia pe baza unor cunoștințe care nu-s proprii, dar asimilate și luate în leasing pentru a-și finaliza sistemul mistic. Trimiterile la iubirea pentru femeia potrivită revin mereu, este o armonizare a ființei cu eternitatea. Se pare că nu carnea sau hormonii fac apropierea, apropierea se face prin mit, limbaj, „mintea comună” până la contopire și transfigurare.

Experimente de acest gen s-au mai făcut de-a lungul timpului, chiar Apostolul Pavel face distincție între înțelepciunea divină și cea umană, promovarea Evangheliei nu se face prin înțelepciunea limbajului/ vorbirii, ci prin promovarea tainelor divine (vezi 1 Corinteni: 1-2, dar și alte epistole, prin sincretismul dintre filozofia greacă și înțelepciunea iudaică, aparent contradictorii). Cuvântul fiind, într-o traducere abruptă, „dinamita” care rupe zăgazurile înțelepciunii umane. Modelele au fost fixate în istoria lumii, prin textele care au răzbit prin vremuri.

Poemul de final semnalizează coordonatele infinitului: „Să știi că-ți mai acord o șansă./ Hai să intrăm acum în transă/ hipnotică, în astă zi,/ când orice vis se va-mplini./ Să ne imaginăm, de pildă,/ Un Sigfrid eu, tu o Crimhildă,/ că ni-e regatul, sus în cer,/ în basme noi tot mai prosper./ În el orice călătoriei/ ne ia întâi în custodie/ orice idee și simbol…/ Se face-n jurul nostru gol,/ că s-au înscris cu toate-n cod/ spre-al înțelege și-un nerod/ ce-ar vrea să-atragă în năvod/ și alte jocuri inventate/ ori ficțiuni în nouă state…” (Text infinit, pp. 118-119).  Texul devine transindividual…

Prin punerea accentului pe eul final, pe libertatea individului, pe inexplicabil sau mit, pe subiectivismul liric și pe foamea după partea necesară, pierdută-n infinitul Creației, poetul se pliază pe o viziune existențială, asumându-și limitările de dragul mirajului. Este specific poeților, artiștilor în general, ei se plasează în centrul Universului și își lansează foamea după cuvinte de carne. Cum volumul, prin prefață și postfață, explică mecanismele acestei poezii, urmează ca timpul de sticlă să certifice această alergare spre transpoezie, negând poezia, dar punându-o în armonie cu restul artelor sau filozofiei.

Prin volumul de față, Ion Popescu-Brădiceni și-a afirmat stilul interesant, rămânând în cercul strâmt al poeziei, deși pare un rebel, dar unul de bun instinct. Volumul ne dă câteva date despre poet, despre viața sa implicată în fenomenele culturale, mai ales despre evenimentele de la Brădiceni, legate de literatură și cultură, oază într-o zonă aridă, când arta, în general, pare a-și căuta direcția înspre arta urâtului și non-culturii, acceptând elemente din industria spectacolului „live” și „online”…

 

 

Constantin Stancu

Text publicat în Actualitatea literară, nr. 7-8/2023

 

*Ion Popescu-Brădiceni, Cartea vieții. Supremația eului, poezie, 127 pagini; cu un eseu-studiu poetic introductiv și o postfață de Ieronim Contemporanul, Florești, Cluj: Editura Limes, 2022; colecția MAGISTER; coperta: Silviu-Doinaș Popescu; tehnoredactare: Bogdan Chirimbu.