Ladislau Daradici, SĂ NU ÎNDRĂZNEȘTI SĂ MORI FĂRĂ MINE, poezia fără limite... O dimineață în inima imperiului... „Ladislau Daradici le abordează în nota sa specifică, a celor o sută de cuvinte, se disciplinează, o disciplină impusă de nevoia de timp, istorie, viitor. Disciplina generează noi perspective, tablouri care șochează sau care îmblânzesc ființa, evenimente care au dimensiunea unor ore astrale pentru cei implicați în dinamica vieții”

 

O dimineață a lalelelor, paradox și sens la Viena

 

Viața ne pune în situații inedite, ne scoate din cercul în care locuim comod, ca la început de lume. Mișcarea omului pe harta destinului, evadarea din ziua de fiecare zi, generează noi provocări. Ladislau Daradici le acceptă, efectele acestei mișcări în spațiu și timp constituie experiențe aparte, ele scot la iveală noi perspective, noi gânduri, noi iubiri.

Cu volumul de poeme Să nu îndrăznești să mori fără mine, apărut la Editura Biscara din București, în anul 2023, scriitorul ne propune un fals jurnal vienez, un jurnal al ființei. Titlul este inedit, sugerează finalul unei lumi, apocalipsele necesare într-o lume în perpetuă schimbare. Rapiditatea schimbărilor generează ipoteze de final, iubirea ține legate ființele, ea și el se agață de viața primită în dar, se leagă de infinitul dintr-o secundă. Sensul în viață există, dă direcția trăirilor de fiecare zi.

Poemele se leagă, au continuitate, exprimă sentimentul aparte al participării la viața unui imperiu global, clădit pe ruinele unui fost imperiu care s-a stins, cu măreția trecutului, gloria prezentului, strălucirea viitorului. Iubirea leagă oamenii, este greu de frânt, deși forțele lumii de azi apasă pe inimile și mințile oamenilor. Iubirea apare mereu în poeme, ca un fir roșu, părțile se caută pentru a forma întregul într-o capitală a speranțelor, este sensul pentru care merită să mori, conform motto-ului de la începutul volumului.

Ladislau Daradici le abordează în nota sa specifică, a celor o sută de cuvinte, se disciplinează, o disciplină impusă de nevoia de timp, istorie, viitor. Disciplina generează noi perspective, tablouri care șochează sau care îmblânzesc ființa, evenimente care au dimensiunea unor ore astrale pentru cei implicați în dinamica vieții. El surprinde aceste tablouri, le dă o deschidere literară evidentă. Tristețea, singurătatea, bucuria, întâlnirile, accidentele, abandonul, toate au o cheie a lor, poetul prinde esența, extrage rădăcinile unor idei care marchează cititorul, punctează substanța vieții. Călătoriile poetului sunt spirituale, moartea și viața fac alianță într-o lume dinamică, presată de limitele ei. Rămân mereu întrebări, gânduri nespuse, paradigme bine conturate. Experiențele de zi cu zi sunt depășite de perspectivele culturale mai largi. Europa nu este numai un continent legat de normele economico-sociale, este un continent al culturii, al vieții, al credințelor subsumate, a subconștientului.

Plimbarea prin oraș înseamnă o aventură, lumea este prinsă într-o centrifugă halucinantă, tăcerile umbresc străzile, parcurile, deși zgomotul de fond este abrupt. Lebăda apare mereu în peisaj, ca o emblemă, alături de iubire. Îngerii trec strada, cu istorii secrete pe umeri, catedralele punctează eternitatea care se ascunde în arbori vechi. Brusc, pe Dunărea care străbate Viena, plutește o fată, un boschetar cerșește pe marile bulevarde, sufletul se dizolvă în sânge. Cei în vârstă caută vechile trasee ale dragostei, sufletul este ca un arbore. Ninge lin peste lumea capitalei, moartea este o posibilitate pentru cei care speră într-o viață eternă.

Ladislau Daradici prinde esențele: „Viena pare o imensă grădină a iubirii” (p.9); trecutul este un mormânt incert, cețos (p. 15); prin Viena, prin ochii negri ai nopții: „simt cum sufletul mi se divide în două” (p. 17). Peisajul este frânt de căderile lumii: „peste parcul înțesat de lume/ pe lacul verzui o lebădă tristă/ își așteaptă zadarnic perechea/ ucisă de doi boschetari tuciurii/ flămânzi” (p. 18).

Sensibil și atent, poetul caută sensul în orașul capitală, omul își caută deznădăjduitsufletul într-o lume fără suflet (p. 25). Evadările sale sunt spirituale: „Îți voi clădi o catedrală/ de cuvinte să-ncapă toate/ rugăciunile tale” (p. 33). Singurătatea atrage poezia, sufletul caută spre infinit: „parfum de tăcere vuiet surd în infinit” (p.37). Există o lumină discretă în oraș, una care învăluie destinele: „un miliard de fluturi incandescenți/ mi-au acoperit trupul/ atâta lumină încât păsările/ ard de beția zborului” (p.41).

Istoria își are regulile ei, răzbate prin continentele orașului: „noaptea când e liniște/ auzi îngerii respirând în orașul imperial” (p.45).

Fiecare zi are o dimensiune aparte, poate însemna finalul sau începutul: „e o după-amiază aurie pe Lisztgasse/ în care se poate muri fără regrete” (p.55).

Exemplele pot continua, avem un jurnal existențial, lumea concretă se desfășoară într-un areal spiritual. Tineri, bătrâni, copii, sfinți, vagabonzi, trecători, îndrăgostiți, nebuni, străini, toți au loc sub acoperișul orașului, mereu la intersecția marilor drame. Iată starea: „morții tac laolaltă cu vii/ amintindu-și unii de alții” (p.97).

Există și un ghid real în acest jurnal, cititorul este purtat prin parcuri, pe malul Dunării, pe marile bulevarde, în locuri unde istoria a intrat în pietre și-n mințile oamenilor, în locuri simbol, cu deschidere spre alte orizonturi: Prater, Zieglergasse, Stadtpark, Lisztgasse, Kohlmarkt etc. Aceste puncte nodale spirituale declanșează poemul, îl duc într-o realitate a suprarealității, cu drame, tristeți, bucurii noi, iubiri care declanșează baletul sufletului între o lume și alta.

Regulile poeziei moderne sunt respectate, un prezent apăsător planează peste cuvinte, idei, deschideri…O panoramă suprarealistă se desfășoară în versuri: „ÎN STADTPARK O DOMNIȘOARĂ/ bătrână se ofilește pe o bancă/ un puști obez înfulecă un hamburger/ din carne de vită modificată genetic/ dintr-un platan găunos/ păianjenii păroși se scutură/ în creștetul unui grup de asiatici/ un pedofil creponat transpiră/ într-un costum elegant de lână/ la umbra fărădelegilor sale/ sunt patruzeci de grade la umbră/ și parcul pare o oază în deșert…” (p. 13).

Poetul a prins și tarele vremii: carne modificată genetic, migranții, deviantele de comportament, singurătatea, natura afectată de haosul existenței etc. Iubirea oferă oportunitatea unui dinamism straniu, poemul continuă: „aștept să te ivești să reînverzească totul/ să se pogoare vraja/ pe undele verzi ale lacului/ pe care plutesc șapte lebede/ exact sub malul unde/ stafia unui puști înecat/ își așteaptă cuminte mama/ să-l ducă acasă” (p.13).

Ultimul poem dă titlul volumului, teama de moarte ca sentiment al despărțirilor definitive, declanșează un sentiment profund de iubire, una existențială, dincolo de carnea fragilă, bărbatul dorește să îmbrățișeze trupul ființei femeii„cu teama de moarte”, deslușindu-i respirația „de la celălalt capăt al lumii”, o „gutuie însângerată zăcând în iarba ninsă de blândele sângerări ale toamnei” (p.104).

Fiecare poem are primul vers scris cu litere mari, el preia titlul acestuia, face un corp comun cu restul versetelor, se încrustează în idee, în temă, în peisaj. Toate poeme adunate spun o poveste, povestea celor care au evadat din spațiul și timpul lor, intrând într-un spațiu familiar și străin totodată, parte din Europa; parte din acest timp curgător, greu de prins în malurile unui poem. Un jurnal liric, poetul lasă textul să respire liber, fără semne de punctuație, într-o geometrie urbană bine ordonată, capabilă să asimileze această civilizație aflată într-o perioadă de trece, cu un final între perioade, zid ale stărilor și viziunilor.

O carte de literatură existențială, cu multe trimiteri între viața reală și viața din sufletul omului în mișcare, prin lumea care i-a fost dată prin destin.

Lumea poate încăpea într-un poem de o sută de cuvinte, nu prea multe, nu prea puține, pentru că „poeții mor sângerând în poeme lor” (p. 100)…

 

 

Constantin Stancu

 

*Ladislau Daradici, Să nu îndrăznești să mori fără mine, poeme, fals jurnal vienez, 110 pagini, București: Editura Biscara, 2023. Moto: „Paradoxal, viața are sens câte mai există lucruri pentru care merită să mori”. Texte coperta a IV-a: Ana Ardeleanu, Monica Grosu, Iulian Chivu. La final, câteva date despre autor: profesor, prozator, poet, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România etc.

 *Text publicat în revista „Actualitatea literară”, ian.-feb./2024